Una dintre persoanele care au acces la cei mai importanţi gânditori ai zilei este John Brockman, agentul literar care a lansat platforma Edge.org, un salon virtual ce reuneşte sute de înţelepţi din diferite domenii.
Anual, Brockman le solicită acestora să răspundă la câte o întrebare, răspunsurile fiind adunate ulterior într-o carte. Una dintre întrebările fascinante pe care Brockman le-a pus înţelepţilor lumii este: „care este conceptul ştiinţific care ar îmbunătăţi echipamentul cognitiv al tuturor oamenilor dacă l-ar cunoaşte?”. Iată 10 dintre conceptele despre care eminenţele planetei cred că ne-ar îmbunătăţi gândirea.

„Niciun lucru nu este atât de important pe cât crezi că este atunci când te gândeşti la el”

Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel în anul 2002, profesor de psihologie şi autor al cărţii „Thinking Fast and Slow”.

Educaţia este unul dintre cei mai importanţi factori ce determină venitul, însă este unul mai puţin important decât crede majoritatea oamenilor. Dacă toată lumea ar avea aceeaşi educaţie, inegalitatea veniturilor ar fi redusă cu mai puţin de 10%. Atunci când ne concentrăm pe educaţie neglijăm mulţi alţi factori care influenţează venitul. Diferenţele de venit între oamenii care au aceeaşi educaţie sunt uriaşe.

Venitul este un factor important în ceea ce priveşte nivelul de satifacţiei vieţii, însă este cu mult mai puţin important decât cred majoritatea oamenilor. Dacă toată lumea ar avea acelaşi venit, diferenţele între oameni în ceea ce priveşte satisfacţia vieţii ar fi reduse cu mai puţin de 5%.

Venitul este chiar mai puţin important în ceea ce priveşte stabilirea fericirii emoţionale. Câştigul la loterie este un eveniment fericit, însă bucuria nu ţine mult. În medie, indivizii cu venituri mari se simt mai bine decât cei cu venituri mai mici, dar diferenţa este cam de o treime din cât se aşteaptă oamenii să fie. Atunci când vă gândiţi la oameni bogaţi şi săraci, gândurile voastre se concentrează în mod inevitabil asupra circumstanţelor în care venitul lor este important, însă fericirea depinde de alţi factori mai mult decât de venit.

Persoanele paraplegice sunt adesea nefericite, dar nu tot timpul, deoarece îşi petrec majoritatea timpului experimentând şi gândindu-se la alte lucruri decât propria lor dizabilitate. Atunci când ne gândim la cum este să fii paraplegic, orb, câştigător la 6/49 sau rezident al Californiei, ne concentrăm asupra aspectelor distinctive ale fiecărei situaţii. Această nepotrivire între alocarea atenţiei atunci când ne gândim la o situaţie şi modul în care alocăm atenţia atunci când o trăim este cauza iluziei concentrării.

Specialiştii în marketing speculează această iluzie a concentrării. Atunci când oamenii sunt făcuţi să creadă că „trebuie să deţină” un anume bun, ei exagerează dramatic îmbunătăţirea pe care acel bun o va aduce calităţii vieţii lor. Iluzia concentrării este mai mare în cazul anumitor bunuri decât în cazul altora, în funcţie de măsura în care respectivele bunuri atrag atenţie de-a lungul timpului. Spre exemplu, este mai probabil ca iluzia concentrării să fie mai puternică în cazul unor mănuşi de piele decât în cel al unor cărţi audio înregistrate pe CD.

Politicienii sunt aproape la fel de pricepuţi ca oamenii de marketing în a-i face pe oameni să exagereze importanţa unor aspecte asupra cărora li se atrage atenţia. Oamenii pot fi făcuţi să creadă că uniformele şcolare vor îmbunătăţi semnificativ rezultatele la învăţătură, sau că reforma în sănătate va schimba considerabil calitatea vieţii în ţară. Reforma în sănătate va produce o diferenţă, însă aceasta va fi mai mică decât pare atunci când ne concentrăm asupra sa.

Apophenia de toate zilele

David Pizarro, Universitatea Cornell

Creierul uman este o uluitoare maşinărie de detectat tipare. Posedăm o varietate de mecanisme care ne permit să desluşim relaţii ascunse între obiecte, evenimente şi oameni. Fără acestea, valul de date care ne loveşte simţurile ar părea, cu siguranţă, aleatoriu şi haotic. Atunci când sistemele noastre de detectare a tiparelor eşuează, ele tind să eşueze în direcţia recunoaşterii unor tipare în locuri în care nu există niciunul.

Neurologul german Klaus Conrad a conceput termenul „apophenia” pentru a descrie această tendinţă a pacienţilor ce suferă de anumite forme de boli mintale, dar este din ce în ce mai clar, din numeroase cercetări realizate de ştiinţele comportamentale, că această tendinţă nu este o caracteristică exclusivă a minţilor bolnave sau needucate. Oamenii inteligenţi şi sănătoşi comit erori similare în mod frecvent: un atlet superstiţios vede o legătură între victoria sa şi o pereche de şosete, un părinte refuză să-şi vaccineze copilul din cauza unei legături cauzale percepute între inoculare şi boală, un om de ştiinţă vede rezultate care-i confirmă ipoteza într-un set de date aleatorii, iar mii de oameni cred că funcţia „shuffle” a player-ului audio este stricată deoarece confundă o coincidenţă cu o legătură directă între melodii.

Pe scurt, detectorul de tipare care este responsabil pentru atât de mult din succesul speciei noastre poate la fel de uşor să ne trădeze. Această tendinţă de a vedea tipare este foarte probabil un efect secundar inevitabil al mecanismelor noastre adaptive de detectare a tiparelor. Ne-ar fi mult mai uşor să conştientizăm această tendinţă potenţial periculoasă şi să ne ferim de ea dacă ar fi mai accesibil conceptul de „apophenia de fiecare zi”.

Umwelt

David M. Eagleman, specialist în neuroştiinţe la Baylor College of Medicine şi autor al cărţii „Incognito: The Secret Lives of the Brain”

În 1909, biologul Jakob von Uexküll a introdus conceptul de „umwelt”. Cercetătorul căuta un cuvânt care să exprime o observaţie simplă, dar adeseori trecută cu vederea: animale diferite din acelaşi ecosistem percep semnale diferite dinspre mediu. În lumea oarbă şi surdă a căpuşei, semnalele importante sunt temperatura şi mirosul acidului butiric. Pentru peştele Apteronotus albifrons, importante sunt câmpurile electrice. În cazul liliecilor, undele de compresie a aerului joacă rolul cheie. Această mică parte a lumii pe care un animal este capabil să o detecteze reprezintă umwelt-ul său. Realitatea completă poartă numele de „umgebung”.

Partea interesantă este aceea că probabil fiecare organism presupune că umwelt-ul său este întreaga realitate obiectivă existentă. De ce ar sta vreunul dintre noi să se gândească la faptul că există şi alte lucruri dincolo de cele pe care le putem percepe? În filmul The Truman Show, personajul Truman trăieşte într-o lume construită în totalitate în jurul său de un producător de televiziune. La un moment dat, producătorul este întrebat de către un reporter în cadrul unui interviu „De ce credeţi că Truman nu a fost niciodată aproape de a descoperi adevărata natură a lumii sale?”. Producătorul a răspuns: „Acceptăm realitatea lumii care ne este prezentată”. Aşadar, ne acceptăm umwelt-ul şi ne oprim în acest punct.

Pentru a conştientiza cantitatea de lucruri nedetectate din vieţile noastre, imaginaţi-vă că sunteţi un câine de vânătoare. Botul dumneavoastră lung găzduieşte două sute de milioane de receptori ai mirosului. În afara sa, nările umede atrag şi capturează molecule de miros. Fantele situate la colţurile fiecărei nări se deschid pentru a permite unei cantităţi mai mari de aer să pătrundă pe măsură ce adulmecaţi. Chiar şi urechile ce atârnă spre sol contribuie, atingând pământul şi ridicând molecule mirositoare spre bot. Toată lumea dumneavoastră e redată de simţul olfactiv. Într-o după-amiază, pe măsură ce vă urmăriţi stăpânul, vă opriţi din drum având un gând revelator. Cum ar fi să ai nasul sărăcit şi demn de milă al unei fiinţe umane? Ce ar putea oamenii să detecteze atunci când trag puţin aer pe nas? Oare au o gaură acolo unde ar trebui să aibă mirosul?

În mod evident, noi oamenii nu suferim de o absenţă a mirosului, pentru că acceptăm realitatea aşa cum ne este prezentată. Fără capacitatea olfactivă a unui câine de vănătoare, nu realizăm că lucrurile ar putea fi diferite. De asemenea, până când nu învaţă la şcoală că albinele percep semnale ultraviolete şi că şarpele-cu-clopoţei se foloseşte de undele infraroşii, copiii nu realizează că numeroase informaţii sunt transmise prin canale la care noi nu avem acces în mod natural. Din sondajele informale pe care le-am efectuat, foarte puţină lume ştie că porţiunea din spectrul electromagnetic pe care noi o putem vedea reprezintă mai puţin de o miime de miliardime din totalul său.

Lipsa conştientizării limitelor umwelt-ului nostru poate fi observată uşor în cazul persoanelor daltoniste: până când nu învaţă că alte persoane pot vedea culori pe care ele nu le pot vedea, gândul unor culori suplimentare nu le trece prin minte. La fel este şi în cazul persoanelor care se nasc fără vedere: a fi orb nu este a şi cum ai avea o „gaură” în locul vederii. La fel ca în cazul unui om comparat cu un câine de vânătoare, unui om născut orb nu îi este dor de vedere. El nu o concepe. Radiaţia electromagnetică pur şi simplu nu face parte din umwelt-ul lor.

Pe măsură ce ştiinţa pătrunde tot mai mult în aceste canale ascunse, devine mai clar un lucru: creierul este programat să detecteze o fracţiune tulburător de mică din realitatea înconjurătoare. Totalitatea simţurilor noastre ne oferă suficiente date pentru a ne descurca în ecosistemul nostru, dar nu aproximează paleta completă a realităţii.

Ar fi util dacă acest concept, umwelt-ul, ar fi introdus în vocabularul public. Conceptul capturează în mod elegant ideea cunoaşterii limitate, cea a informaţiilor ce nu pot fi obţinute şi a posibilităţilor neimaginate. Gândiţi-vă la criticile politicilor publice, la afirmaţiile ferme ale dogmelor şi la opiniile pe care le auziţi în fiecare zi — şi imaginaţi-vă că toate acestea ar putea fi inspirate de smerenia intelectuală corespunzătoare ce apare atunci când conştientizăm totalitatea lucrurilor pe care nu le vedem.

Viaţa ca un efect secundar

Carl Zimmer, jurnalist şi autor al cărţilor „A Planet of Viruses” şi „Science Ink: Tattoos of the Science Obsessed”

Au trecut mai bine de 150 de ani de când Charles Darwin a publicat „Originea Speciilor”, dar încă avem probleme în a aprecia cunoaşterea sclipitoare şi simplă ce formează miezul acestei cărţi. Mai exact, faptul că diversitatea vieţii nu există pentru că este necesară fiinţelor vii. Păsările nu au obţinut aripi pentru a putea zbura, iar noi nu avem ochi pentru a putea citi. De fapt, ochii, aripile şi toate celelalte miracole ale vieţii au apărut ca un efect secundar al vieţii înseşi.

Fiinţele vii se luptă să supravieţuiască, se reproduc şi nu reuşesc să se copieze perfect. Evoluţia apare ca un efect secundar al acestei bucle, precum căldura generată de un motor. Suntem atât de obişnuiţi să vedem agenţi în spatele tuturor lucrurilor încât avem probleme în a recunoaşte viaţa ca un efect secundar. Lumea ar face bine dacă ar reuşi să treacă peste impulsul de a vedea agenţi acolo unde nu există niciunul. Acest lucru ne-ar ajuta chiar să înţelegem inclusiv de ce suntem atât de dornici să-i vedem.

Suntem pierduţi în gânduri

Sam Harris, specialist în neuroştiinţe, autor al cărţilor „Letter to a Christian Nation” şi „Free Will”

Vă invit să fiţi atenţi la orice — la faptul că vedeţi acest text, la propria respiraţie, la senzaţia produsă de contactul dintre corpul dumneavoastră şi scaun — preţ de doar şaizeci de secunde, fără a fi distraşi de gânduri discursive. Pare un exerciţiu simplu: nu trebuie decât să fiţi atenţi. Veţi descoperi, însă, că această sarcină este imposibilă. Chiar dacă vieţile copiilor dumneavoastră ar depinde de asta, tot nu aţi reuşi să vă concentraţi la ceva — nici măcar la senzaţia produsă de un cuţit atunci vă este ţinut la gât — mai mult de câteva secunde înainte să vă cufundaţi din nou în vâltoarea gândurilor. Această scufundare forţată în nerealitate este o problemă. De fapt, este sursa tuturor celorlalte probleme cu care ne confruntăm în viaţă.

În niciun caz nu neg importanţa gândirii. Gândirea lingvistică ne este indispensabilă. Este baza planificării, a învăţării explicite, a raţionamentului moral şi a multor altor însuşiri care ne definesc ca oameni. Gândirea reprezintă substanţa fiecărei relaţii sociale şi a fiecărei instituţii culturale existente. De asemenea, ea este fundamentul ştiinţei. Totuşi, identificarea noastră constantă cu fluxul gândurilor — cu alte cuvinte, eşecul în a recunoaşte gândurile drept gânduri, adică apariţii trecătoare în conştiinţă — este sursa principală a suferinţei umane şi a confuziilor.

Relaţia noastră cu propria gândire este atât de ciudată încât atinge punctul unui paradox. Atunci când vedem o persoană pe stradă care vorbeşte singură, de regulă presupunem că este bolnavă mintal. Dar şi noi vorbim cu noi înşine în mod constant — doar că suntem suficient de înţelepţi încât să ne ţinem gura închisă. Vieţile noastre din prezent abia pot fi zărite prin vălul discursivităţii noastre: ne spunem singuri ceea ce tocmai s-a petrecut, ceea ce era să se întâmple, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple şi ceea ce ar putea să se întâmple. Ne repetăm tot timpul speranţele şi temerile despre viitor. În loc să existăm, pur şi simplu, ca noi înşine, pare că presupunem existenţa unei relaţii cu noi înşine. Este ca şi cum am avea o conversaţie cu un prieten imaginar dotat cu rezerve infinite de răbdare. Cu cine vorbim?

Deşi majoritatea dintre noi trăiesc cu senzaţia că suntem gânditorul din spatele gândurilor noastre şi receptorul experienţelor noastre, datorită ştiinţei ştim că această perspectivă este distorsionată. Nu există un sine sau un ego distinct care să sălăşluiască precum un minotaur în labirintul creierului. Nu există nicio regiune a cortexului sau vreo cale de procesare neuronală care să ocupe o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte persoana noastră. Ca să folosim fraza lui Daniel Dennett, nu există un „centru al gravitaţiei narative”. Totuşi, în termeni subiectivi, nouă ni se pare că există unul.

Tradiţiile noastre contemplative (hinduse, budiste, creştine, musulmane, evreieşti etc.) sugerează la rândul lor, în grade diferite şi cu precizie variabilă, că trăim în mrejele unei iluzii cognitive, dar alternativa la această captivitate este aproape întotdeauna văzută prin prisma unei dogme religioase. Un creştin va recita Tatăl Nostru încontinuu de-a lungul unui weekend, va experimenta un simţ profund de claritate şi pace şi va concluziona că această stare mentală confirmă doctrina creştinismului. Un hindus va petrece o seară recitând cântece evlavioase către Krishna, se va simţi subit eliberat de simţul convenţional al sinelui şi va concluziona că zeitatea pe care a ales-o l-a blagoslovit cu graţie. Un adept al sufismului va petrece ore învârtindu-se în cercuri, va străpunge vălul gândului pentru o perioadă şi va crede că a stabilit o conexiune directă cu Allah.

Universalitatea acestor fenomene respinge afirmaţiile sectariene ale vreunei religii. Dat fiind că majoritatea celor ce au aceste experienţe auto-transcedentale le prezintă ca fiind inseparabile de teologia, mitologia sau metafizica pe care le-o asociază, nu este de mirare că oamenii de ştiinţă şi cei ce nu le împărtăşesc crezul tind să considere relatările produsul unor minţi dezorganizate sau exagerări ale unor stări mentale mult mai obişnuite, precum uluirea ştiinţifică, satisfacţia estetică, inspiraţia artistică etc.

Religiile noastre sunt în mod evident false, chiar dacă anumite experienţe asociate în mod clasic religiilor merită trăite. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat mintea umană şi să depăşim unele dintre cele mai periculoase şi mai durabile surse ale conflictelor mondiale, trebuie să începem să ne gândim la întregul spectru al experienţelor umane în contextul ştiinţei.

Dar mai întâi trebuie să conştientizăm că suntem pierduţi în gânduri.

Controlează-ţi fluxul atenţiei

Jonah Lehrer, autorul cărţii „Imagine: How Creativity Works”

La finalul anilor ‘60, psihologul Walter Mischel a început să facă un experiment simplu cu copii în vârstă de patru ani. I-a invitat pe copii într-o cameră mică, în care se aflau un birou şi un scaun, şi le-a cerut să aleagă un obiect de pe o tavă pe care se aflau bezele, prăjituri şi covrigei. Mischel le-a făcut o ofertă copiilor: puteau să mănânce desertul ales imediat sau, dacă erau dispuşi să aştepte câteva minute cât urma să fie el plecat din cameră, puteau beneficia de două porţii atunci când revenea. Deloc surprinzător, aproape toţi copiii au ales să aştepte.

La acea vreme, psihologii presupuneau că abilitatea de a amâna satisfacţia (pentru a obţine a doua prăjitură) depinde de voinţă. Unii oameni pur şi simplu aveau mai multă voinţă decât alţii, ceea ce le permitea să reziste tentaţiilor şi să economisească bani pentru pensie.

Totuşi, după ce a urmărit sute de copii care au participat la experimentul cu bezelele, Mischel a concluzionat că acest model este greşit. El a înţeles că voinţa este prin natura sa slabă şi că mulţi copii care au încercat să reziste în faţa tentaţiei au cedat în scurt timp, unii chiar şi după 30 de secunde.

În schimb, Mischel a descoperit ceva interesant atunci când a studiat puţinii copii care au aşteptat cu succes cea de-a doua bezea. Fără excepţie, aceşti copii apelaseră la aceeaşi strategie mentală: găsiseră o cale prin care să nu se gândească la desert, privind în altă parte decât la delicioasa bezea. Unii şi-au acoperit ochii sau s-au jucat de-a v-aţi ascunselea sub birou. Alţii cântau cântece din desene animate, îşi legau în mod repetat şireturile sau pretindeau că se culcă. Dorinţa lor nu era înfrântă, ci era doar uitată.

Mischel numeşte această abilitate „alocare strategică a atenţiei” şi susţine că acesta este talentul ce stă la baza autocontrolului. De multe ori, presupunem că voinţa constă într-o fibră morală puternică. Dar acest lucru este fals — voinţa înseamnă de fapt alocarea potrivită a „reflectorului atenţiei”, învăţând cum să controlăm acea scurtă listă de gânduri din memoria de lucru. Cu alte cuvinte, presupune conştientizarea faptului că, dacă ne vom gândi la bezea, în cele din urmă o vom mânca, aşa că este mai bine să ne uităm în altă direcţie.

Ce este interesant este faptul că această abilitate cognitivă nu este utilă doar celor ce ţin dietă. De fapt, pare să joace un rol esenţial în succesul din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, atunci când Mischel a contactat subiecţii iniţiali la 13 ani distanţă, când erau la liceu, a descoperit că modul în care se comportaseră în sarcina cu bezeaua prezicea cu un grad mare de acurateţe numeroase elemente din viaţa acestora. Copiii care nu reuşiseră să aştepte la vârsta de 4 ani erau mai predispuşi să aibă probleme de comportament, atât la şcoală cât şi acasă. Aceştia gestionau cu dificultate situaţiile de stres, de multe ori nu reuşeau să fie atenţi şi le era dificil să menţină prietenii. Poate cea mai impresionantă descoperire era în cazul performanţelor şcolare: copiii care aşteptaseră 15 minute pentru a obţine a doua bezea obţinuseră, în medie, cu 210 mai multe puncte în testele şcolare decât copiii care nu reuşiseră să aştepte decât 30 de secunde.

Aceste corelări demonstrează importanţa deprinderii de alocare strategică a atenţiei. Când controlăm cum trebuie acest reflector, putem rezista gândurilor negative şi tentaţiilor periculoase. Putem să evităm bătăile şi se ne îmbunătăţim şansele de a ne împotrivi dependenţei. Deciziile noastre sunt declanşate de faptele şi emoţiile care sunt active în creier, iar repartizarea atenţiei ne permite să dăm direcţie acestui proces aleatoriu, pe măsură ce selectăm în mod conştient gândurile de care vrem să ne ocupăm.

Mai mult, această abilitate mentală devine din ce în ce mai importantă. Trăim în epoca informaţiei, ceea ce face ca abilitatea de a ne concentra asupra informaţiilor importante să fie extrem de preţioasă. Acest lucru a fost cel mai bine sintetizat de Herbert Simon: „O bogăţie de informaţie creează o sărăcie a atenţiei”. Creierul este o maşinărie limitată, iar lumea este un loc confuz, plin de date şi de distracţii — inteligenţa este abilitatea de a procesa datele astfel încât să aibă mai mult sens. La fel ca voinţa, această abilitate necesită alocarea strategică a atenţiei.

Un gând de final: în ultimele decenii, psihologia şi neuroştiinţele au erodat semnificativ noţiunile clasice despre liberul arbitru. Mintea inconştientă este, se pare, cea mai mare parte a minţii. Cu toate acestea, noi putem încă să controlăm „reflectorul atenţiei”, concentrându-ne asupra acelor idei care ne vor permite să reuşim. În cele din urmă, acesta ar putea fi singurul lucru pe care îl putem controla. Aşadar, nu suntem obligaţi să ne uităm la bezea.

Poţi demonstra definitiv că ceva este periculos, dar nu că ceva este sănătos

Tom Standage, editor la The Economist, autorul cărţii „The Edible History of the Humanity”

O mai amplă înţelegere a faptului că nu poţi demonstra o aserţiune negativă ar duce, din punctul meu de vedere, la o modernizare a dezbaterii publice pe teme de ştiinţă şi tehnologie.

Ca jurnalist am pierdut şirul ocaziilor în care oamenii au cerut cu referire la o anumită tehnologie „să se demonstreze că nu face rău”. Acest lucru este, desigur, imposibil, aşa cum este imposibil să demonstrezi că nu există lebede negre. Poţi căuta o lebădă neagră (răul) în diferite moduri, dar în cazul în care eşuezi să descoperi una nu înseamnă că nu există niciuna: absenţa dovezilor nu este o dovadă a absenţei.

Tot ce poţi să faci este să cauţi în continuare răul, dar într-un mod diferit. Dacă în continuare eşuezi să îl descoperi după ce ai căutat în toate modurile la care te-ai putut gândi, întrebarea continuă să rămână deschisă: „lipsa dovezilor care să arate că face rău” înseamnă atât „sigur din câte putem să ne dăm seama” cât şi „nu putem încă să fim siguri dacă este sigură sau nu”.

Oamenii de ştiinţă sunt adeseori acuzaţi de faptul că recurg la jocuri de logică atunci când explică acest lucru. Dar ar fi extraordinar de util discursului public dacă mai multă lume ar înţelege că poţi demonstra că ceva este în mod cert periculos, dar nu poţi arăta că este în mod cert sigur.

„Dependenţa de cale”

John McWhorter, profesor de Lingvistică şi Civilizaţie Occidentală la Universitatea Columbia, autor al cărţii „Doing Our Own Thing”

Într-o lume ideală, toţi oamenii ar înţelege de la sine că acel concept supranumit de specialiştii în ştiinţe politice „dependenţa de cale” se referă la faptul că, adeseori, ceva ce pare astăzi normal sau chiar inevitabil a început cu o alegere din trecut care părea logică la acel moment, dar care a supravieţuit în ciuda faptului că motivul care a justificat alegerea nu mai este valid, deoarece odată ce a fost stabilită alegerea, diferiţi factori externi au descurajat drumul înapoi pentru a încerca alte alternative.

Exemplul cel mai cunoscut este aranjarea aparent ilogică a literelor de pe tastaturile maşinilor de scris. De ce nu au fost puse în ordine alfabetică, sau astfel încât cele mai frecvent folosite litere să fie situate sub cele mai puternice degete? La început, primele maşini de scris tindeau să se blocheze dacă cineva tasta prea repede, astfel că inventatorul său a făcut în mod special ca litera „A” să se situeze sub degetul mic. De asemenea, primul rând conţinea toate literele din cuvântul „typewriter” (maşină de scris), pentru a permite persoanelor care vindeau maşinile de scris şi care nu aveau experienţă în a le folosi să scrie acest cuvânt folosind un singur rând de litere.

Curând, însă, îmbunătăţirile mecanice au făcut posibilă tastarea mai rapidă, astfel că au fost concepute tastaturi noi care aşezau literele în funcţie de frecvenţa folosirii lor. Dar era prea târziu pentru a da înapoi. Până în anul 1890 dactilografele de-a lungul Americii se obişnuiseră cu tastaturile QWERTY, iar a le reînvăţa cu o nouă tastatură ar fi fost costisitor şi, în cele din urmă, inutil. Aşadar, QWERTY a fost transmis generaţiilor următoare, astfel că şi astăzi folosim tastaturi QWERTY la computere, unde blocajele mecanice sunt imposibile.

Conceptul în sine este simplu, însă majoritatea oamenilor cred că se aplică doar poveştilor „drăguţe” precum cea despre QWERTY, fără a se gândi că explică o cantitate uriaşă de procese istorice şi ştiinţifice. În schimb, tendinţa naturală a oamenilor este de a căuta explicaţii pentru fenomene moderne în condiţiile din ziua de azi.

Am putea presupune că pisicile îşi acoperă excrementele deoarece sunt foarte îngrijite, însă aceleaşi fiinţe îşi consumă cu plăcere propria vomă şi apoi ne sar în poală. Pisicile îşi îngroapă fecalele datorită unui instinct ce rezistă din vremea în care trăiau în sălbăticie, acesta ajutându-le să evite atenţia prădătorilor, iar acum nu au niciun motiv pentru a renunţa la acest obicei (spre bucuria proprietarilor). De multe ori mi-am dorit ca mai mulţi oameni să aibă pornirea de a presupune că explicaţii de tip „dependenţă de cale” sunt la fel de probabile ca cele orientate spre prezent, pe care tind să le prefere.

În primul rând, faptul că prezentul se bazează pe un amestec dinamic de situaţii străvechi şi existente este mai interesant decât presupunerea că prezentul reprezintă (în mare parte) tot ce este, iar istoria este doar „trecutul”, interesantă doar pentru că ne permite să vedem dacă ceva ce s-a petrecut în trecut s-ar putea întâmpla din nou, ceea ce diferă de „dependenţa de cale”.

Spre exemplu, dependenţa de cale explică foarte multe lucruri despre limbă, lucruri cărora li s-ar atribui altfel tot felul de explicaţii ad hoc. De exemplu, o bună parte din public crede că limba pe care o vorbeşte o persoană structurează modul în care ea gândeşte. Robert McCrum consideră engleza „eficientă” pentru că nu are sufixele care complică majoritatea limbilor europene. El sugerează că acest lucru s-ar datora unui element din spiritul vorbitorilor de engleză care le-a permis să conducă lumea prin explorare şi prin Revoluţia Industrială.

Dar engleza şi-a pierdut sufixele începând cu secolul al VIII-lea e.n., atunci când vikingii au invadat Britania şi foarte mulţi dintre ei au învăţat limba incomplet, astfel încât copiii au început să o vorbească la fel. Situaţia era ireversibilă, pentru nu poţi recrea genuri şi conjugări din aer, ci e nevoie de perioade uriaşe de timp ca acestea să fie recreate. Aşadar, sintaxa simplificată a englezei nu are nimic de-a face cu spiritul actual al englezilor, şi nici cu cel de acum patru secole. Responsabilă este dependenţa de cale, aşa cum este cazul în majoritatea elementelor care dau structura unei limbi.

Un alt exemplu: tot auzim în ultima vreme că ne confruntăm cu o criză în ceea ce priveşte capacitatea oamenilor de a scrie şi se spune că ea este cauzată de emailuri şi SMS-uri. Dar aici este vorba despre o circularitate — până la urmă, de ce nu ar putea oamenii să scrie emailuri şi SMS-uri în acelaşi stil literar pe care obişnuiau oamenii să-l folosească în scrisori? De asemenea, auzim îngrijorări despre efectele televizorului, în ciuda faptului că încă din anii ‘50 copiii petrec mult timp în faţa sa, deci cu mult înainte de anii ‘80, când temerile despre ameninţarea TV-ului au început să atinge culmi nemaivăzute.

Din nou, explicaţia bazată pe prezent nu are logică, pe când una bazată pe o perspectivă istorică are. Aceasta ne arată că în trecut a avut loc o schimbare ireversibilă. În anii ‘60, limba engleză vorbită în SUA a cunoscut o schimbare rapidă de la un stil pretenţios la unul mai puţin formal, vorbit, în contextul schimbărilor culturale provocate de contracultură. Acest lucru a afectat în mod direct modul în care erau compuse manualele de limbi şi arte, implicit afectând şi expunerea tinerilor la limbajul formal şi atitudinea acestora faţă de limba engleză. Rezultatul? O cultură lingvistică în care accentul era pus pe demotic, scurt şi spontan. După o singură generaţie crescută în acest context, a devenit imposibilă revenirea la trecut. Oricine ar fi decis să comunice folosind frazeologia grandilocventă a trecutului ar fi descoperit că pare absurd noii generaţii, astfel că nu s-ar fi bucurat de influenţă sau de expunere. Aşadar, dependenţa de cale identifică această schimbare culturală ca fiind cauza a ceea ce ne tulbură, bucură sau doar interesează în modul în care este folosită în prezent limba engleză, şi arată că televizorul, emailul şi alte tehnologii sunt doar epifenomene.

Cea mai mare parte a vieţii îmi pare dependentă de cale. Dacă aş putea crea un curriculum naţional de la zero, aş introduce acest concept printre cele care le sunt predate tinerilor cât se poate mai devreme.

Care sunt secretele celor mai înţelepţi oameni de pe Terra? Care sunt modelele mentale şi ideile pe care le folosesc ei pentru a înţelege lumea?     (Foto: Shutterstock.com) + zoom

Galerie foto (11)

Care sunt secretele celor mai înţelepţi oameni de pe Terra? Care sunt modelele mentale şi ideile pe care le folosesc ei pentru a înţelege lumea? Cu siguranţă, fiecare dintre noi şi-a dorit la un moment dat să afle cum gândesc cele mai luminate minţi, însă puţini au şansa de a dialoga cu eminenţele zilei.

Una dintre persoanele care au acces la cei mai importanţi gânditori ai zilei este John Brockman, agentul literar care a lansat platforma Edge.org, un salon virtual ce reuneşte sute de înţelepţi din diferite domenii.

Anual, Brockman le solicită acestora să răspundă la câte o întrebare, răspunsurile fiind adunate ulterior într-o carte. Una dintre întrebările fascinante pe care Brockman le-a pus înţelepţilor lumii este: „care este conceptul ştiinţific care ar îmbunătăţi echipamentul cognitiv al tuturor oamenilor dacă l-ar cunoaşte?”.

Iată 10 dintre conceptele despre care eminenţele planetei cred că ne-ar îmbunătăţi gândirea:

(Foto: Shutterstock.com)

„Niciun lucru nu este atât de important pe cât crezi că este atunci când te gândeşti la el”

Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel în anul 2002, profesor de psihologie şi autor al cărţii „Thinking Fast and Slow”.

Educaţia este unul dintre cei mai importanţi factori ce determină venitul, însă este unul mai puţin important decât crede majoritatea oamenilor. Dacă toată lumea ar avea aceeaşi educaţie, inegalitatea veniturilor ar fi redusă cu mai puţin de 10%. Atunci când ne concentrăm pe educaţie neglijăm mulţi alţi factori care influenţează venitul. Diferenţele de venit între oamenii care au aceeaşi educaţie sunt uriaşe.

Venitul este un factor important în ceea ce priveşte nivelul de satifacţiei vieţii, însă este cu mult mai puţin important decât cred majoritatea oamenilor. Dacă toată lumea ar avea acelaşi venit, diferenţele între oameni în ceea ce priveşte satisfacţia vieţii ar fi reduse cu mai puţin de 5%.

Venitul este chiar mai puţin important în ceea ce priveşte stabilirea fericirii emoţionale. Câştigul la loterie este un eveniment fericit, însă bucuria nu ţine mult. În medie, indivizii cu venituri mari se simt mai bine decât cei cu venituri mai mici, dar diferenţa este cam de o treime din cât se aşteaptă oamenii să fie. Atunci când vă gândiţi la oameni bogaţi şi săraci, gândurile voastre se concentrează în mod inevitabil asupra circumstanţelor în care venitul lor este important, însă fericirea depinde de alţi factori mai mult decât de venit.

Persoanele paraplegice sunt adesea nefericite, dar nu tot timpul, deoarece îşi petrec majoritatea timpului experimentând şi gândindu-se la alte lucruri decât propria lor dizabilitate. Atunci când ne gândim la cum este să fii paraplegic, orb, câştigător la 6/49 sau rezident al Californiei, ne concentrăm asupra aspectelor distinctive ale fiecărei situaţii. Această nepotrivire între alocarea atenţiei atunci când ne gândim la o situaţie şi modul în care alocăm atenţia atunci când o trăim este cauza iluziei concentrării.

Specialiştii în marketing speculează această iluzie a concentrării. Atunci când oamenii sunt făcuţi să creadă că „trebuie să deţină” un anume bun, ei exagerează dramatic îmbunătăţirea pe care acel bun o va aduce calităţii vieţii lor. Iluzia concentrării este mai mare în cazul anumitor bunuri decât în cazul altora, în funcţie de măsura în care respectivele bunuri atrag atenţie de-a lungul timpului. Spre exemplu, este mai probabil ca iluzia concentrării să fie mai puternică în cazul unor mănuşi de piele decât în cel al unor cărţi audio înregistrate pe CD.

Politicienii sunt aproape la fel de pricepuţi ca oamenii de marketing în a-i face pe oameni să exagereze importanţa unor aspecte asupra cărora li se atrage atenţia. Oamenii pot fi făcuţi să creadă că uniformele şcolare vor îmbunătăţi semnificativ rezultatele la învăţătură, sau că reforma în sănătate va schimba considerabil calitatea vieţii în ţară. Reforma în sănătate va produce o diferenţă, însă aceasta va fi mai mică decât pare atunci când ne concentrăm asupra sa.

(Foto: Shutterstock.com)

Apophenia de toate zilele

David Pizarro, Universitatea Cornell

Creierul uman este o uluitoare maşinărie de detectat tipare. Posedăm o varietate de mecanisme care ne permit să desluşim relaţii ascunse între obiecte, evenimente şi oameni. Fără acestea, valul de date care ne loveşte simţurile ar părea, cu siguranţă, aleatoriu şi haotic. Atunci când sistemele noastre de detectare a tiparelor eşuează, ele tind să eşueze în direcţia recunoaşterii unor tipare în locuri în care nu există niciunul.

Neurologul german Klaus Conrad a conceput termenul „apophenia” pentru a descrie această tendinţă a pacienţilor ce suferă de anumite forme de boli mintale, dar este din ce în ce mai clar, din numeroase cercetări realizate de ştiinţele comportamentale, că această tendinţă nu este o caracteristică exclusivă a minţilor bolnave sau needucate. Oamenii inteligenţi şi sănătoşi comit erori similare în mod frecvent: un atlet superstiţios vede o legătură între victoria sa şi o pereche de şosete, un părinte refuză să-şi vaccineze copilul din cauza unei legături cauzale percepute între inoculare şi boală, un om de ştiinţă vede rezultate care-i confirmă ipoteza într-un set de date aleatorii, iar mii de oameni cred că funcţia „shuffle” a player-ului audio este stricată deoarece confundă o coincidenţă cu o legătură directă între melodii.

Pe scurt, detectorul de tipare care este responsabil pentru atât de mult din succesul speciei noastre poate la fel de uşor să ne trădeze. Această tendinţă de a vedea tipare este foarte probabil un efect secundar inevitabil al mecanismelor noastre adaptive de detectare a tiparelor. Ne-ar fi mult mai uşor să conştientizăm această tendinţă potenţial periculoasă şi să ne ferim de ea dacă ar fi mai accesibil conceptul de „apophenia de fiecare zi”.

(Foto: Shutterstock.com)

Umwelt

David M. Eagleman, specialist în neuroştiinţe la Baylor College of Medicine şi autor al cărţii „Incognito: The Secret Lives of the Brain”

În 1909, biologul Jakob von Uexküll a introdus conceptul de „umwelt”. Cercetătorul căuta un cuvânt care să exprime o observaţie simplă, dar adeseori trecută cu vederea: animale diferite din acelaşi ecosistem percep semnale diferite dinspre mediu. În lumea oarbă şi surdă a căpuşei, semnalele importante sunt temperatura şi mirosul acidului butiric. Pentru peştele Apteronotus albifrons, importante sunt câmpurile electrice. În cazul liliecilor, undele de compresie a aerului joacă rolul cheie. Această mică parte a lumii pe care un animal este capabil să o detecteze reprezintă umwelt-ul său. Realitatea completă poartă numele de „umgebung”.

Partea interesantă este aceea că probabil fiecare organism presupune că umwelt-ul său este întreaga realitate obiectivă existentă. De ce ar sta vreunul dintre noi să se gândească la faptul că există şi alte lucruri dincolo de cele pe care le putem percepe? În filmul The Truman Show, personajul Truman trăieşte într-o lume construită în totalitate în jurul său de un producător de televiziune. La un moment dat, producătorul este întrebat de către un reporter în cadrul unui interviu „De ce credeţi că Truman nu a fost niciodată aproape de a descoperi adevărata natură a lumii sale?”. Producătorul a răspuns: „Acceptăm realitatea lumii care ne este prezentată”. Aşadar, ne acceptăm umwelt-ul şi ne oprim în acest punct.

Pentru a conştientiza cantitatea de lucruri nedetectate din vieţile noastre, imaginaţi-vă că sunteţi un câine de vânătoare. Botul dumneavoastră lung găzduieşte două sute de milioane de receptori ai mirosului. În afara sa, nările umede atrag şi capturează molecule de miros. Fantele situate la colţurile fiecărei nări se deschid pentru a permite unei cantităţi mai mari de aer să pătrundă pe măsură ce adulmecaţi. Chiar şi urechile ce atârnă spre sol contribuie, atingând pământul şi ridicând molecule mirositoare spre bot. Toată lumea dumneavoastră e redată de simţul olfactiv. Într-o după-amiază, pe măsură ce vă urmăriţi stăpânul, vă opriţi din drum având un gând revelator. Cum ar fi să ai nasul sărăcit şi demn de milă al unei fiinţe umane? Ce ar putea oamenii să detecteze atunci când trag puţin aer pe nas? Oare au o gaură acolo unde ar trebui să aibă mirosul?

În mod evident, noi oamenii nu suferim de o absenţă a mirosului, pentru că acceptăm realitatea aşa cum ne este prezentată. Fără capacitatea olfactivă a unui câine de vănătoare, nu realizăm că lucrurile ar putea fi diferite. De asemenea, până când nu învaţă la şcoală că albinele percep semnale ultraviolete şi că şarpele-cu-clopoţei se foloseşte de undele infraroşii, copiii nu realizează că numeroase informaţii sunt transmise prin canale la care noi nu avem acces în mod natural. Din sondajele informale pe care le-am efectuat, foarte puţină lume ştie că porţiunea din spectrul electromagnetic pe care noi o putem vedea reprezintă mai puţin de o miime de miliardime din totalul său.

Lipsa conştientizării limitelor umwelt-ului nostru poate fi observată uşor în cazul persoanelor daltoniste: până când nu învaţă că alte persoane pot vedea culori pe care ele nu le pot vedea, gândul unor culori suplimentare nu le trece prin minte. La fel este şi în cazul persoanelor care se nasc fără vedere: a fi orb nu este a şi cum ai avea o „gaură” în locul vederii. La fel ca în cazul unui om comparat cu un câine de vânătoare, unui om născut orb nu îi este dor de vedere. El nu o concepe. Radiaţia electromagnetică pur şi simplu nu face parte din umwelt-ul lor.

Pe măsură ce ştiinţa pătrunde tot mai mult în aceste canale ascunse, devine mai clar un lucru: creierul este programat să detecteze o fracţiune tulburător de mică din realitatea înconjurătoare. Totalitatea simţurilor noastre ne oferă suficiente date pentru a ne descurca în ecosistemul nostru, dar nu aproximează paleta completă a realităţii.

Ar fi util dacă acest concept, umwelt-ul, ar fi introdus în vocabularul public. Conceptul capturează în mod elegant ideea cunoaşterii limitate, cea a informaţiilor ce nu pot fi obţinute şi a posibilităţilor neimaginate. Gândiţi-vă la criticile politicilor publice, la afirmaţiile ferme ale dogmelor şi la opiniile pe care le auziţi în fiecare zi — şi imaginaţi-vă că toate acestea ar putea fi inspirate de smerenia intelectuală corespunzătoare ce apare atunci când conştientizăm totalitatea lucrurilor pe care nu le vedem.

(Foto: Shutterstock.com)

Viaţa ca un efect secundar

Carl Zimmer, jurnalist şi autor al cărţilor „A Planet of Viruses” şi „Science Ink: Tattoos of the Science Obsessed”

Au trecut mai bine de 150 de ani de când Charles Darwin a publicat „Originea Speciilor”, dar încă avem probleme în a aprecia cunoaşterea sclipitoare şi simplă ce formează miezul acestei cărţi. Mai exact, faptul că diversitatea vieţii nu există pentru că este necesară fiinţelor vii. Păsările nu au obţinut aripi pentru a putea zbura, iar noi nu avem ochi pentru a putea citi. De fapt, ochii, aripile şi toate celelalte miracole ale vieţii au apărut ca un efect secundar al vieţii înseşi.

Fiinţele vii se luptă să supravieţuiască, se reproduc şi nu reuşesc să se copieze perfect. Evoluţia apare ca un efect secundar al acestei bucle, precum căldura generată de un motor. Suntem atât de obişnuiţi să vedem agenţi în spatele tuturor lucrurilor încât avem probleme în a recunoaşte viaţa ca un efect secundar. Lumea ar face bine dacă ar reuşi să treacă peste impulsul de a vedea agenţi acolo unde nu există niciunul. Acest lucru ne-ar ajuta chiar să înţelegem inclusiv de ce suntem atât de dornici să-i vedem.

(Foto: Shutterstock.com)

Suntem pierduţi în gânduri

Sam Harris, specialist în neuroştiinţe, autor al cărţilor „Letter to a Christian Nation” şi „Free Will”

Vă invit să fiţi atenţi la orice — la faptul că vedeţi acest text, la propria respiraţie, la senzaţia produsă de contactul dintre corpul dumneavoastră şi scaun — preţ de doar şaizeci de secunde, fără a fi distraşi de gânduri discursive. Pare un exerciţiu simplu: nu trebuie decât să fiţi atenţi. Veţi descoperi, însă, că această sarcină este imposibilă. Chiar dacă vieţile copiilor dumneavoastră ar depinde de asta, tot nu aţi reuşi să vă concentraţi la ceva — nici măcar la senzaţia produsă de un cuţit atunci vă este ţinut la gât — mai mult de câteva secunde înainte să vă cufundaţi din nou în vâltoarea gândurilor. Această scufundare forţată în nerealitate este o problemă. De fapt, este sursa tuturor celorlalte probleme cu care ne confruntăm în viaţă.

În niciun caz nu neg importanţa gândirii. Gândirea lingvistică ne este indispensabilă. Este baza planificării, a învăţării explicite, a raţionamentului moral şi a multor altor însuşiri care ne definesc ca oameni. Gândirea reprezintă substanţa fiecărei relaţii sociale şi a fiecărei instituţii culturale existente. De asemenea, ea este fundamentul ştiinţei. Totuşi, identificarea noastră constantă cu fluxul gândurilor — cu alte cuvinte, eşecul în a recunoaşte gândurile drept gânduri, adică apariţii trecătoare în conştiinţă — este sursa principală a suferinţei umane şi a confuziilor.

Relaţia noastră cu propria gândire este atât de ciudată încât atinge punctul unui paradox. Atunci când vedem o persoană pe stradă care vorbeşte singură, de regulă presupunem că este bolnavă mintal. Dar şi noi vorbim cu noi înşine în mod constant — doar că suntem suficient de înţelepţi încât să ne ţinem gura închisă. Vieţile noastre din prezent abia pot fi zărite prin vălul discursivităţii noastre: ne spunem singuri ceea ce tocmai s-a petrecut, ceea ce era să se întâmple, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple şi ceea ce ar putea să se întâmple. Ne repetăm tot timpul speranţele şi temerile despre viitor. În loc să existăm, pur şi simplu, ca noi înşine, pare că presupunem existenţa unei relaţii cu noi înşine. Este ca şi cum am avea o conversaţie cu un prieten imaginar dotat cu rezerve infinite de răbdare. Cu cine vorbim?

Deşi majoritatea dintre noi trăiesc cu senzaţia că suntem gânditorul din spatele gândurilor noastre şi receptorul experienţelor noastre, datorită ştiinţei ştim că această perspectivă este distorsionată. Nu există un sine sau un ego distinct care să sălăşluiască precum un minotaur în labirintul creierului. Nu există nicio regiune a cortexului sau vreo cale de procesare neuronală care să ocupe o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte persoana noastră. Ca să folosim fraza lui Daniel Dennett, nu există un „centru al gravitaţiei narative”. Totuşi, în termeni subiectivi, nouă ni se pare că există unul.

Tradiţiile noastre contemplative (hinduse, budiste, creştine, musulmane, evreieşti etc.) sugerează la rândul lor, în grade diferite şi cu precizie variabilă, că trăim în mrejele unei iluzii cognitive, dar alternativa la această captivitate este aproape întotdeauna văzută prin prisma unei dogme religioase. Un creştin va recita Tatăl Nostru încontinuu de-a lungul unui weekend, va experimenta un simţ profund de claritate şi pace şi va concluziona că această stare mentală confirmă doctrina creştinismului. Un hindus va petrece o seară recitând cântece evlavioase către Krishna, se va simţi subit eliberat de simţul convenţional al sinelui şi va concluziona că zeitatea pe care a ales-o l-a blagoslovit cu graţie. Un adept al sufismului va petrece ore învârtindu-se în cercuri, va străpunge vălul gândului pentru o perioadă şi va crede că a stabilit o conexiune directă cu Allah.

Universalitatea acestor fenomene respinge afirmaţiile sectariene ale vreunei religii. Dat fiind că majoritatea celor ce au aceste experienţe auto-transcedentale le prezintă ca fiind inseparabile de teologia, mitologia sau metafizica pe care le-o asociază, nu este de mirare că oamenii de ştiinţă şi cei ce nu le împărtăşesc crezul tind să considere relatările produsul unor minţi dezorganizate sau exagerări ale unor stări mentale mult mai obişnuite, precum uluirea ştiinţifică, satisfacţia estetică, inspiraţia artistică etc.

Religiile noastre sunt în mod evident false, chiar dacă anumite experienţe asociate în mod clasic religiilor merită trăite. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat mintea umană şi să depăşim unele dintre cele mai periculoase şi mai durabile surse ale conflictelor mondiale, trebuie să începem să ne gândim la întregul spectru al experienţelor umane în contextul ştiinţei.

Dar mai întâi trebuie să conştientizăm că suntem pierduţi în gânduri.

(Foto: Shutterstock.com)

Controlează-ţi fluxul atenţiei

Jonah Lehrer, autorul cărţii „Imagine: How Creativity Works”

La finalul anilor ‘60, psihologul Walter Mischel a început să facă un experiment simplu cu copii în vârstă de patru ani. I-a invitat pe copii într-o cameră mică, în care se aflau un birou şi un scaun, şi le-a cerut să aleagă un obiect de pe o tavă pe care se aflau bezele, prăjituri şi covrigei. Mischel le-a făcut o ofertă copiilor: puteau să mănânce desertul ales imediat sau, dacă erau dispuşi să aştepte câteva minute cât urma să fie el plecat din cameră, puteau beneficia de două porţii atunci când revenea. Deloc surprinzător, aproape toţi copiii au ales să aştepte.

La acea vreme, psihologii presupuneau că abilitatea de a amâna satisfacţia (pentru a obţine a doua prăjitură) depinde de voinţă. Unii oameni pur şi simplu aveau mai multă voinţă decât alţii, ceea ce le permitea să reziste tentaţiilor şi să economisească bani pentru pensie.

Totuşi, după ce a urmărit sute de copii care au participat la experimentul cu bezelele, Mischel a concluzionat că acest model este greşit. El a înţeles că voinţa este prin natura sa slabă şi că mulţi copii care au încercat să reziste în faţa tentaţiei au cedat în scurt timp, unii chiar şi după 30 de secunde.

În schimb, Mischel a descoperit ceva interesant atunci când a studiat puţinii copii care au aşteptat cu succes cea de-a doua bezea. Fără excepţie, aceşti copii apelaseră la aceeaşi strategie mentală: găsiseră o cale prin care să nu se gândească la desert, privind în altă parte decât la delicioasa bezea. Unii şi-au acoperit ochii sau s-au jucat de-a v-aţi ascunselea sub birou. Alţii cântau cântece din desene animate, îşi legau în mod repetat şireturile sau pretindeau că se culcă. Dorinţa lor nu era înfrântă, ci era doar uitată.

Mischel numeşte această abilitate „alocare strategică a atenţiei” şi susţine că acesta este talentul ce stă la baza autocontrolului. De multe ori, presupunem că voinţa constă într-o fibră morală puternică. Dar acest lucru este fals — voinţa înseamnă de fapt alocarea potrivită a „reflectorului atenţiei”, învăţând cum să controlăm acea scurtă listă de gânduri din memoria de lucru. Cu alte cuvinte, presupune conştientizarea faptului că, dacă ne vom gândi la bezea, în cele din urmă o vom mânca, aşa că este mai bine să ne uităm în altă direcţie.

Ce este interesant este faptul că această abilitate cognitivă nu este utilă doar celor ce ţin dietă. De fapt, pare să joace un rol esenţial în succesul din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, atunci când Mischel a contactat subiecţii iniţiali la 13 ani distanţă, când erau la liceu, a descoperit că modul în care se comportaseră în sarcina cu bezeaua prezicea cu un grad mare de acurateţe numeroase elemente din viaţa acestora. Copiii care nu reuşiseră să aştepte la vârsta de 4 ani erau mai predispuşi să aibă probleme de comportament, atât la şcoală cât şi acasă. Aceştia gestionau cu dificultate situaţiile de stres, de multe ori nu reuşeau să fie atenţi şi le era dificil să menţină prietenii. Poate cea mai impresionantă descoperire era în cazul performanţelor şcolare: copiii care aşteptaseră 15 minute pentru a obţine a doua bezea obţinuseră, în medie, cu 210 mai multe puncte în testele şcolare decât copiii care nu reuşiseră să aştepte decât 30 de secunde.

Aceste corelări demonstrează importanţa deprinderii de alocare strategică a atenţiei. Când controlăm cum trebuie acest reflector, putem rezista gândurilor negative şi tentaţiilor periculoase. Putem să evităm bătăile şi se ne îmbunătăţim şansele de a ne împotrivi dependenţei. Deciziile noastre sunt declanşate de faptele şi emoţiile care sunt active în creier, iar repartizarea atenţiei ne permite să dăm direcţie acestui proces aleatoriu, pe măsură ce selectăm în mod conştient gândurile de care vrem să ne ocupăm.

Mai mult, această abilitate mentală devine din ce în ce mai importantă. Trăim în epoca informaţiei, ceea ce face ca abilitatea de a ne concentra asupra informaţiilor importante să fie extrem de preţioasă. Acest lucru a fost cel mai bine sintetizat de Herbert Simon: „O bogăţie de informaţie creează o sărăcie a atenţiei”. Creierul este o maşinărie limitată, iar lumea este un loc confuz, plin de date şi de distracţii — inteligenţa este abilitatea de a procesa datele astfel încât să aibă mai mult sens. La fel ca voinţa, această abilitate necesită alocarea strategică a atenţiei.

Un gând de final: în ultimele decenii, psihologia şi neuroştiinţele au erodat semnificativ noţiunile clasice despre liberul arbitru. Mintea inconştientă este, se pare, cea mai mare parte a minţii. Cu toate acestea, noi putem încă să controlăm „reflectorul atenţiei”, concentrându-ne asupra acelor idei care ne vor permite să reuşim. În cele din urmă, acesta ar putea fi singurul lucru pe care îl putem controla. Aşadar, nu suntem obligaţi să ne uităm la bezea.

(Foto: Shutterstock.com)

Poţi demonstra definitiv că ceva este periculos, dar nu că ceva este sănătos

Tom Standage, editor la The Economist, autorul cărţii „The Edible History of the Humanity”

O mai amplă înţelegere a faptului că nu poţi demonstra o aserţiune negativă ar duce, din punctul meu de vedere, la o modernizare a dezbaterii publice pe teme de ştiinţă şi tehnologie.

Ca jurnalist am pierdut şirul ocaziilor în care oamenii au cerut cu referire la o anumită tehnologie „să se demonstreze că nu face rău”. Acest lucru este, desigur, imposibil, aşa cum este imposibil să demonstrezi că nu există lebede negre. Poţi căuta o lebădă neagră (răul) în diferite moduri, dar în cazul în care eşuezi să descoperi una nu înseamnă că nu există niciuna: absenţa dovezilor nu este o dovadă a absenţei.

Tot ce poţi să faci este să cauţi în continuare răul, dar într-un mod diferit. Dacă în continuare eşuezi să îl descoperi după ce ai căutat în toate modurile la care te-ai putut gândi, întrebarea continuă să rămână deschisă: „lipsa dovezilor care să arate că face rău” înseamnă atât „sigur din câte putem să ne dăm seama” cât şi „nu putem încă să fim siguri dacă este sigură sau nu”.

Oamenii de ştiinţă sunt adeseori acuzaţi de faptul că recurg la jocuri de logică atunci când explică acest lucru. Dar ar fi extraordinar de util discursului public dacă mai multă lume ar înţelege că poţi demonstra că ceva este în mod cert periculos, dar nu poţi arăta că este în mod cert sigur.

(Foto: Shutterstock.com)

„Dependenţa de cale”

John McWhorter, profesor de Lingvistică şi Civilizaţie Occidentală la Universitatea Columbia, autor al cărţii „Doing Our Own Thing”

Într-o lume ideală, toţi oamenii ar înţelege de la sine că acel concept supranumit de specialiştii în ştiinţe politice „dependenţa de cale” se referă la faptul că, adeseori, ceva ce pare astăzi normal sau chiar inevitabil a început cu o alegere din trecut care părea logică la acel moment, dar care a supravieţuit în ciuda faptului că motivul care a justificat alegerea nu mai este valid, deoarece odată ce a fost stabilită alegerea, diferiţi factori externi au descurajat drumul înapoi pentru a încerca alte alternative.

Exemplul cel mai cunoscut este aranjarea aparent ilogică a literelor de pe tastaturile maşinilor de scris. De ce nu au fost puse în ordine alfabetică, sau astfel încât cele mai frecvent folosite litere să fie situate sub cele mai puternice degete? La început, primele maşini de scris tindeau să se blocheze dacă cineva tasta prea repede, astfel că inventatorul său a făcut în mod special ca litera „A” să se situeze sub degetul mic. De asemenea, primul rând conţinea toate literele din cuvântul „typewriter” (maşină de scris), pentru a permite persoanelor care vindeau maşinile de scris şi care nu aveau experienţă în a le folosi să scrie acest cuvânt folosind un singur rând de litere.

Curând, însă, îmbunătăţirile mecanice au făcut posibilă tastarea mai rapidă, astfel că au fost concepute tastaturi noi care aşezau literele în funcţie de frecvenţa folosirii lor. Dar era prea târziu pentru a da înapoi. Până în anul 1890 dactilografele de-a lungul Americii se obişnuiseră cu tastaturile QWERTY, iar a le reînvăţa cu o nouă tastatură ar fi fost costisitor şi, în cele din urmă, inutil. Aşadar, QWERTY a fost transmis generaţiilor următoare, astfel că şi astăzi folosim tastaturi QWERTY la computere, unde blocajele mecanice sunt imposibile.

Conceptul în sine este simplu, însă majoritatea oamenilor cred că se aplică doar poveştilor „drăguţe” precum cea despre QWERTY, fără a se gândi că explică o cantitate uriaşă de procese istorice şi ştiinţifice. În schimb, tendinţa naturală a oamenilor este de a căuta explicaţii pentru fenomene moderne în condiţiile din ziua de azi.

Am putea presupune că pisicile îşi acoperă excrementele deoarece sunt foarte îngrijite, însă aceleaşi fiinţe îşi consumă cu plăcere propria vomă şi apoi ne sar în poală. Pisicile îşi îngroapă fecalele datorită unui instinct ce rezistă din vremea în care trăiau în sălbăticie, acesta ajutându-le să evite atenţia prădătorilor, iar acum nu au niciun motiv pentru a renunţa la acest obicei (spre bucuria proprietarilor). De multe ori mi-am dorit ca mai mulţi oameni să aibă pornirea de a presupune că explicaţii de tip „dependenţă de cale” sunt la fel de probabile ca cele orientate spre prezent, pe care tind să le prefere.

În primul rând, faptul că prezentul se bazează pe un amestec dinamic de situaţii străvechi şi existente este mai interesant decât presupunerea că prezentul reprezintă (în mare parte) tot ce este, iar istoria este doar „trecutul”, interesantă doar pentru că ne permite să vedem dacă ceva ce s-a petrecut în trecut s-ar putea întâmpla din nou, ceea ce diferă de „dependen