Andrei Pleșu, despre sindromul anti-Iohannis: Ne-am dorit liniște și dintr-odată ne plictisim

El atrage atenția că acum „bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti”, dar „mai grav este că pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilităţi dinspre PSD şi Antena 3”.

„Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieţii răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîştigat, dar suntem grav nesatisfăcuţi. Satisfăcuţi par, mai curînd, cei care au pierdut”, susține Pleșu. 

Scriitorul spune că „de-a lungul a zece ani, ne-am obișnuit cu stilul Băsescu” și „una peste alta, nu era zi fără porţia ei de „fun”, însă, de când a venit Klaus Iohannis la Cotroceni, deși ne-am dorit un președinte care să ne aducă liniște, „dintr-odată, ne plictisim”.

„Pace, pace, dar nici chiar aşa! Ne-am săturat de atmosfera ringului de box, dar nici răgazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuză. Cum să faci politică, dezbateri televizate, gazetărie rentabilă, fără niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, trăim o frustrare severă, cu atît mai severă, cu cît e inavuabilă. Nu poţi să recunoşti, în gura mare, că vrei sînge…”, scrie Andrei Pleșu.

„Să nu-i cerem actualului preşedinte să fie altfel decît este, să nu facem bilanţul unei luni de mandat ca şi cum ar fi bilanţul unui mandat întreg, să lăsăm omului răgazul (şi dreptul) de a se acomoda cu noul său statut, de a învăţa (şi de a greşi), ba chiar de a ne dezamăgi. Deocamdată, ne-am luat nepermis de repede o înfăţişare posomorîtă. Suntem dezamăgiţi din plecare. Staţi să vedem! E ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă. Eu unul sunt deja mulţumit că Ponta e tot mai pisicuţ, că vorbăria lui Crin Antonescu nu-i lipseşte decît lui însuşi, că e timp şi pentru mici momente de moţăială. Aştept, desigur, şi gesturi mai puţin ornamentale, şi rezultate mai puţin „cuminţi”. Dar n-am încă motive să ridic piatra şi să plimb, în spaţiul public, o mină crîncenă, o fizionomie devastată de cearcăne”, încheie scriitorul.