Băncile au tras în jos veniturile statului în primele patru luni. Despre responsabilitate socială

Conform unor date statistice publicate de cotidianul „România liberă”, statul a colectat pentru perioada ianuarie-aprilie impozite pe profit în scă­­dere cu 40 de milioane de euro faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, explicaţiile fiind rezultatele proaste ale băncilor şi obligativitatea impozitului pe microîntreprinderi.

În perioada ianuarie-aprilie 2013, statul a colectat din impozitele pe profit plătite de firme 5 miliarde de lei, în scădere cu aproape 180 milioane de lei sau -3,5%, faţă de nivelul de 5,18 miliarde lei înregistrat în aceeaşi perioadă a anului trecut. Evoluţiile faţă de anul trecut sunt modeste. Astfel, veniturile fiscale, principalul capitol de venituri al statului, care include impozitele şi taxele colectate din activitatea firmelor, din consum (TVA şi accize), precum şi de la populaţie, au crescut cu numai 6,2%, la 39,71 miliarde lei, de la 37,38 miliarde lei. Creşterea este infimă, puţin peste rata inflaţiei pentru perioada aprilie 2012/aprilie 2013, în jurul valorii de 5%.

Concret, rezultatele nesatisfăcătoare ale băncilor pot fi puse în corelaţie directă cu facilităţile care au fost acordate instituţiilor bancare de-a lungul timpului. Acestea au permis introducerea unor costuri pe creditele neperformante, care au avut ca efect implicit scăderea ratelor de profit. Astfel, sumele colectate de stat din impozitul de profit au suferit scăderi semnificative.

Totodată, introducerea de la 1 februarie a obligativităţii plăţii impozitului pe veniturile microîntreprinderilor de către toate firmele a căror cifră de afaceri a fost în 2012 mai mică de 65.000 de euro a avut acelaşi efect al scăderii colectării din impozitul de profit. În acest caz, impozitul plătit nu se mai regăseşte la capitolul impozitului pe profit, ci la cel al altor impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital.

În lumina acestor date, se desprinde o concluzie firească: în România se vorbeşte prea mult despre lipsa de performanţă din sectorul de stat şi mai deloc despre rezultatele nesatisfăcătoare pe care le înregistrează sistemul privat. Dacă sectorul public are scuza aparatelor birocratice sau al lipsei de motivaţie a personalului, sistemul privat nu poate invoca la fel de multe neajunsuri. Mediul privat a fost în permanenţă protejat, prin măsuri guvernamentale şi legi adoptate de Parlament ce vizau scăderea presiunii generate de criza economică globală şi ulterior de efectele acesteia.

Astfel de măsuri au provocat o diminuare a reponsabilitatii sociale din partea „privaţilor”, precum şi scuze permanente, în ideea în care pentru orice neajuns din privat vinovat este statul. Încercarea de a culpabiliza de fiecare dată statul pentru lipsa de reuşite sau problemele pe care le întâmpină cei din sectorul privat a avut trecere o bună perioadă. Însă permanentizarea acestui tip de mesaj trădează în cele din urmă incapacitatea mediului de afaceri de a se adapta pieţelor şi condiţiilor specifice. În pofida raportării acuzative a mediului privat în raport cu statul, există totuşi o linie de demarcaţie în spatele căreia sunt ascunse eşecurile.

Dacă în economiile occidentale mediul privat îşi asumă în mod activ inclusiv o misiune socială a activităţii pe care o desfăşoară, în România o asemenea implicare este de la minimă la inexistentă. Practic, în ţările vestice există o cultură organizaţională care presupune implicare socială, proiecte pentru comunităţile în care companiile îşi desfăşoară activitatea, precum şi o legătură puternică între mediul de afaceri şi comunitate. Or, aceste concepte de responsabilitate sociala, altfel uzuale în Occident, nu îşi regăsesc cu adevărat corespondent în cazul României.

Prin urmare, rediscutarea rolului pe care statul român şi-l asumă în sprijinirea şi protejarea mediului privat devine o abordare normală. Fiindcă este firesc ca acele organizaţii ale mediului privat care sunt susţinute pentru a performa din punct de vedere economic să întoarcă ulterior aceste facilităţi în comunităţile în care îşi derulează activitatea.

Din păcate, scutirile de taxe, facilităţile fiscale, legislaţia adaptată nevoilor mediului privat sau modificări aduse Codului fiscal în concordanţă cu aşteptările mediului privat nu au adus rezultatele scontate. Din contră, actorii din mediul privat au supralicitat, mizând pe naivitatea statului, solicitând beneficii suplimentare care au antrenat în cele din urmă scăderi importante ale veniturilor colectate la buget. Adică un comportament speculativ din care numai unii au câştigat, iar majoritatea a pierdut.

În acest context, modificarea filosofiei statului privind raportarea la mediul privat reprezintă în mod real o temă de dezbatere. Într-o perioadă de constrângeri bugetare, statul nu-şi poate asuma deopotrivă măsuri protective atât pentru populaţie, cât şi pentru mediul privat. Prin urmare, mediul privat are datoria de a da proba maturităţii sale, de a ajuta indirect statul prin implicare, nu doar de a solicita noi facilităţi a căror finalitate este oricum incertă. Arhitectura relaţiei dintre stat şi mediul privat ar trebui construită pe noi principii şi pe noi fundamente care să asigure randament economic de ambele părţi.