Băsescu înfrăţit cu extremiştii. Cine mai vrea Parlament unicameral

Pentru Traian Băsescu, tema unui Parlament unicameral cu maxim 300 de aleşi a devenit în ultimii cinci ani o marotă pe care liderul de la Cotroceni o foloseşte de fiecare dată când doreşte să îşi crească popularitatea. De la comasarea alegerilor din 2009 cu referendumul pentru Parlament unicameral, o manieră grotească prin care şeful statului a câştigat cel de-al doilea mandat, preşedintele a rostogolit în permanenţă mesajul legislativului corupt care trebuie restructurat în mod fundamental.

Despre cât de neadecvat este un Parlament cu o singură cameră pentru un stat mare cum este România şi în care conflictul politic nu se desfăşoară într-o societate omogenă s-a mai discutat la momentul referendumului. Unul din rolurile unui legislativ este acela de a negocia pacea socială, iar mărimea Parlamentului, numărul şi relaţia dintre camere reprezintă variabile importante în proces. Din acest motiv, doar statele democratice mici au parlamente unicamerale. Aceste detalii de fineţe scapă însă marii mase a populaţiei, fapt ce le permite anumitor politicieni precum Traian Băsescu să manipuleze tema în folosul propriu, aşa cum se întâmplă zilele acestea în Franţa.

Recent, Senatul francez a respins cererea de ridicarea a imunităţii lui Serge Dassault, senator acuzat că ar fi cumpărat voturi într-o circumscripţie de lângă Paris, eveniment ce a generat un val de critici la adresa camerei superioare a legislativului Republicii. Corului de contestatari i s-a alăturat şi lidera Frontului Naţional, Marine LePen, care a mers până la a susţine ideea desfinţării Senatului Republicii, pe care îl consideră ca fiind o instituţie coruptă ce nu mai reprezintă interesele poporului francez. Pentru cei care nu îşi mai amintesc, acest argument a fost utilizat pe larg de Traian Băsescu în campania din 2009, în egală măsură pentru referendum cât şi pentru prezidenţiale.

De fapt, dacă ne uităm la argumentele pe care doamna LePen le utilizează în prezent pentru a susţine un Parlament francez unicameral şi cele pe care le folosea preşedintele Băsescu în 2009 observăm o serie de similarităţi. Ambii politicieni vorbesc sau vorbeau despre un număr prea mare de aleşi care nu mai reprezintă interesele poporului, dar care cheltuiesc resurse financiare considerabile.

De asemenea, atât lidera Frontului Naţional cât şi liderul din umbră al PMP au adus exemplele mai multor state în care sistemul funcţionează cu o simplă cameră. A compara Franţa sau România cu Suedia, stat cu nouă milioane de locuitori, reprezintă desigur o greşeală.

Democraţia parlamentară nu reprezintă un sistem uşor sau care să implice costuri minime în exerciţiul luării unei decizii. Tocmai confruntarea între viziunile părţilor implicate atât instituţional cât şi politic în luarea unor hotărâri reprezintă însă principalul atu al acestei forme de guvernământ.

Ce s-a întâmplat în România în 2009 şi ce se întâmplă zilele acestea în Franţa ar trebui să ne dea de gândit, din moment ce vorbim de similarităţi mult prea mari între doi politicieni, Marine LePen şi Traian Băsescu, pentru care mesajele naţionaliste şi populiste nu fac altceva decât să ascundă lipsa unei viziuni constructive. În schimb, ambii se arată dispuşi să distrugă instituţia fundamentală a democraţiei fără a se gândi la consecinţe.