Blocarea taxei de solidaritate, un risc inutil pentru liberali

În folclorul economic din România ultimilor 23 de ani abundă doinele de jale despre companiile de stat căpușate prin firme interpuse. Cei care ar fi trebuit, prin natura activității lor, să le păstorească spre mai bine, au preferat să le ciobănească în cel mai negativ și plastic sens al cuvântului. În condițiile crizei economice mondiale și privind în retrospectivă, nimeni nu ar fi crezut că o slujbă la stat, în România, ar mai putea fi atractivă din punct de vedere financiar. Și, cu toate acestea, iată, recentul scandal al salariilor exagerate din sectorul economic de stat a lăsat în egală măsură cu gura căscată pe toată lumea, de la vlădica corporaționistă spetită de sarcini și stres, până la opinca amărășteanului despre care putem spune că nici nu prea are după ce bea apă. Și nu atât cuantumul exagerat al salarizării este cela care frapează, ci mai ales detaliul jenant că aceste câștiguri survin în zone în care numai personalul este excedentar, nu și profitul.

În ograda Ministerului Transporturilor, unde se petrece mare parte din tragicomedia descrisă mai sus, liberalul Relu Fenechiu afirmă senin ca o zi de vară că, deși nu are o imagine clară despre fenomen, „...dacă salariile în companii au crescut, eu aş primul care să mă bucur. Aş fi foarte fericit să crească în continuare”. Cred sincer că ministrul liberal, scufundat în activitatea zilnică, a făcut o confuzie inofensivă, referindu-se la profit și nu la salarii.

În extrema cealaltă, mult mai incomodat pare a fi premierul social-democrat Victor Ponta și pe bună dreptate. Recentele rezultate macroeconomice pozitive sunt insuficiente pentru a pansa rănile profunde provocate de tăierile salariale ale guvernelor PDL. Cum și în ce fel să le explici oamenilor că în timp ce unii au strâns cureaua și au pierdut câte 24% și chiar mai mult din venitul lunar, alții au avut chiar de câștigat, cu creșteri salariale record de până la 45% față de vârful crizei economice? Cât de justă este măsura introducerii unei noi taxe, în acest context, rămâne de văzut și va fi desigur un subiect de dezbatere pentru specialiști. Un lucru este cert, în lumina celor de mai sus trebuie interpretată declarația premierului care intuiește pagubele pe care le-ar putea provoca în acest caz o jumătate de măsură. „Plafonarea în companiile de stat nu se poate face. A încercat să o facă şi Guvernul Boc, nu s-a putut. Mâine te dau în judecată şi poimâine câştigă. Au contractele lor, câştigă în instanţă. Soluţia este aplicarea unei taxe”, spune premierul, indicând în opinia sa cea mai rapidă și mai eficientă rezolvare în această privință.

Opoziția promptă anunțată de partenerii săi liberali de coaliție nu face decât să tulbure apele. Nu numai că aceștia nu pot argumenta satisfăcător interesul lor subit și în contra dogmei liberale în salariile vexante din sectorul economic de stat, unde liberalii ar trebui să fie vârful de lance în ceea ce privește eficientizarea și - acolo unde este cazul - privatizarea. Ceea ce este mai grav este că liberalii nu pot motiva atitudinea aceasta de gică-contra într-o situație atât de clară și în care o presiune mediatică greu de ignorat forțează o decizie în privința taxei pe care nu degeaba premierul o numește „de solidaritate”. Să presupunem că liberalii reușesc să blocheze această inițiativă. Îmi este aproape imposibil să găsesc o justificare și un câștig.

Care este în fond miza liberală în acest caz? Nepăsarea cu care lasă greutatea acestei decizii să preseze numai pe umerii partenerilor social-democrați este cel puțin neelegantă și probabil va conduce într-un viitor la discuții lămuritoare. Pentru că, în ultimă instanță, cineva va trebui să le explice și liberalilor consecințele politice pe care le-ar determina blocarea acestei măsuri sau ignorarea acestei situații. Consecințe care, îndrăznesc să cred, sunt mai grave decât pierderile financiare asumate de statul român și în ultimă instanță de noi toți. Una din cele mai evidente consecințe nedorite ar fi de exemplu cea electorală, când social-democrații ar fi nevoiți să constate că nu-și pot onora promisiunea de a propulsa un președinte liberal la Cotroceni. Nici chiar dacă liberalul Relu Fenechiu s-ar prezenta personal la vot însoțit nu numai de toată armata de lefegii din companiile de stat ci și de familiile acestora. O buturugă mică, precum cea a taxei de solidaritate, riscă să răstoarne carul mare al liberalilor chiar în poarta Palatului Cotroceni.