Când CSM dă lecții presei, toată lumea are de pierdut

Un prieten ziarist îmi povestea cum, de câte ori îl oprea polițistul de circulație pentru câte o abatere, încerca să scape apelând în ultimă instanță și la scoaterea demonstrativă a permisului de conducere de sub legitimația de presă. Dacă organul nu se arăta impresionat de legitimația pe care litere mari, roșii, indicau în limba engleză PRESS, amicul comuta pe milogeala autentică, de sorginte balcanică: ”hai, dom'le, iartă-mă și pe mine, că-s și eu ziarist”. Cu alte cuvinte și caricaturizând un pic, de dragul argumentației, presa vicleană încerca să influențeze organul constatator al poliției rutiere, în exercițiul funcțiunii.

”Și merge?” am întrebat, curios.”Aiurea, toți mă întreabă unde am chioșcul cu ziare!”, a râs mânzește colegul.

Cam așa și cu relația asta ” de influențare a Justiției”, atât de amintită în ultima vreme. Presa (care? per total, luată în vrac, la kil, la sac sau cu naveta?) poate ”încerca” ici și colo să ”influențeze” magistrații. Dar nici un copil de grădiniță din țara asta nu poate să creadă cu seriozitate că o astfel de inițiativă ar avea vreodată o cât de mică șansă de reușită. În primul rând, asta e țara în care presa latră în pustiu, la toate guvernele, instituțiile și factorii de decizie care s-au tot perindat din 89 încoace. Însăși lipsa ei de eficiență este cauza pentru care discursul presei s-a radicalizat și este adeseori exagerat, agresiv sau insultător.

Numele neputinței în România este ”campanie de presă”: într-un sfert de veac, prea puțini politicieni, corupți sau lichele au fost cât de cât deranjați de vreo dezvăluire sau obraz bătut prin rândurile semnate de jurnaliști. Cum ar putea cineva normal la cap să creadă că un magistrat, care nu are în fond nimic pe conștiință și nimic de ascuns, se poate simți intimidat sau își poate schimba opinia profesională într-un caz determinat, doar pentru că un ziarist a dat în el cu verbe și adjective contondente?

Nu suntem în vremurile Revoluției franceze, România nu este Bastilia și prea puțina presă rămasă nu poate fi privită ca un manifest care incită ”le peuple” la violență. Justiția și magistrații acesteia sunt, comparativ cu jurnaliștii, Autoritatea cu A mare. Să se simtă vreodată vreun magistrat amenințat, intimidat sau influențat de un jurnalist?! Poate invers! Raportul CSM care se pierde în peisajul argumentației face o mare greșeală când permite această confuzie pernicioasă între ”încercări de influențare” și ”cazurile concrete, dovedite de influențare”.

Înainte să ocrotească cu atâta pedanterie Justiția de Presă, în condițiile în care magistrații sunt bine merci și Presa nu este realmente protejată de nimeni împotriva nimănui, CSM ar trebui să se întrebe dacă nu cumva chiar prin acest demers le fac rău pe termen lung magistraților, aducând o atingere gravă libertății de exprimare.

Căci, până la urmă, magistrații sunt și ei oameni, ca mine, ca tine și ca orice jurnalist și din punctul acesta de vedere, ca oameni, poate că nu le este chiar atât de indiferent dacă trăiesc sau nu într-o democrație, adică într-o țară în care nu există subiecte interzise, cenzură și botniță pusă, sub un pretext sau altul, libertăților fundamentale, printre acestea și celei de conștiință și de expresie.

Noi, presa, prin prezentul material, nu încercăm să facem un proces de intenție CSM. Dar știm că drumul spre iad este mereu pavat cu intenții bune și îi cerem CSM să ne răspundă cu aceeași monedă: nu ne faceți procese de intenții! Presa nu este nici amenințare la adresa siguranței naționale, așa cum abera cândva în CSAT Traian Băsescu și nici nu ar putea, dacă ar vrea, să influențeze decizia unui singur magistrat. Acel judecător care și-ar schimba decizia, pe motiv că unul sau altul își publică gândurile și întrebările, ar avea în opinia noastră o personalitate prea labilă pentru a lucra într-un domeniu atât de solicitant.