Când munca te-ngroapă pe Muntele Negru

18 oameni și-au pierdut viața-n Muntenegru. Sunt și zeci de răniți. Orice pierdere de viață e o tragedie. Dar dimensiunea acestui accident aduce a dezastru. Subiectul se toacă de două zile, continuu, pe toate posturile. Sângele vinde. Moartea vinde și mai bine. Emoția și cinismul, combinate, dau rețeta succesului.

Nici nu știi asupra căreia dintre laturile nenorocirii să te apleci. Să te iei, politicianist, de premier că a jucat baschet demonstrativ fiindcă nu a binevoit să-l anunțe nimeni că-i mor guvernații prin râpele Muntenegrului? Să scrii despre neghiobii care au stat cu curu' pe informație, că era week-end și se temeau să-și deranjeze șefii? Să înfierezi anchilozarea din MAE și lipsa de comunicare profesionistă a unei instituții care se pretinde elită? Să întrebi de ce naiba mai plătești faimoșii spioni SIE dacă tot afli de la televizor? Să pui în discuție oportunitatea declarării doliului național? Să ceri înfierător pedepsirea vinovaților? Poți face subiecte care stau în picioare din orice.

Eu m-aș opri la drama familiei șoferului, angajat al Ministerului de Interne. Omul avea credit la bancă și leafă mică. Putea să se bage la ciubucuri aducătoare de venit suplimentar. Sau se putea plânge că viața-i curvă și soarta-i crudă. Dar, având și licență de șofer profesionist, a preferat să lucreze suplimentar. Nu-i ușor să conduci de năuc prin Europa. Și, am o bănuială, nici extrem de bănos. Poate fi și periculos. În cazul nostru, i-a fost chiar fatal. Lui și unei jumătăți de autocar. În urma lui rămân familii îndoliate, inclusiv a lui, apăsată suplimentar și de împrumutul neachitat, și de vinovăția indusă de opinia publică. Pentru că mortu-i cel mai la îndemână vinovat. Nu se mai poate apăra.

Munca te-nalță? Pe omul ăsta l-a îngropat...