CCR a publicat motivarea deciziei prin care îi cere lui Iohannis să semneze decretul de demitere a lui Kovesi

Citește aici motivarea CCR

Judecătorii constituționali invocă articolul art.132 alin.(1) din Constituţie, care prevede că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”.
Acest articol „este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori”, spun judecătorii. 

„El nu indică, în mod expres, că numirea în funcţii de conducere se realizează de ministrul justiţiei, ci faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, în ceea ce priveşte numirea, Curtea constată că ministrul justiţiei are o marjă largă de apreciere, marjă a cărei exercitare poate fi limitată prin stabilirea unor condiţii legale pe care procurorul trebuie să le întrunească pentru a fi eligibil să fie numit în funcţia de conducere. În schimb, marja de apreciere a ministrului justiţiei nu poate fi anihilată/ denaturată prin atribuirea unor competenţe în sarcina altor autorităţi publice care să afecteze echilibrul şi să se reconfigureze, în mod implicit, competenţele  constituţionale ale acestora”, se arată în motivarea CCR.

Aceștia spun însă că articolul 94 lit.c) din Constituţie (președintele „numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”) este „un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în  condiţiile legii”. 

„Cu privire la acest text, Curtea a statuat că „Preşedintele României nu îşi asumă vreo răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalităţii desfăşurării procedurii care se finalizează cu decretul de numire” şi că „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfăşurării procedurii de numire în funcţie”, se precizează în motivare.

Judecătorii invocă sintagma că numirea în funcţii publice se realizează „în condiţiile prevăzute de lege” [a se vedea Decizia nr.285 din 21 mai 2014, par.68 şi 69]. 

Ori, daca „ministrul justiţiei îşi întemeiază autoritatea asupra procurorilor pe dispoziţiile art.132 alin.(1) din Constituţie”, președintele „îşi întemeiază competenţa de a revoca procurorul din funcţia de conducere pe art.94 lit.c) din Constituţie, care, deşi reglementează expres numai numirea în funcţii publice, se referă în mod firesc şi la revocarea din respectivele funcţii publice, cu excepţia cazului în care Constituţia prevede, în mod expres, o altă procedură”. 

„Curtea mai observă, contrar susținerilor Preşedintelui României, potrivit cărora cele două autorităţi publice de rang constituţional aflate în divergenţă ar exercita doar competenţe legale, nu şi constituţionale exprese [pag.7 şi 8 din punctul de vedere al Președintelui României comunicat Curţii Constituţionale], că nicio competenţă legală nu poate exista, din punct de vedere normativ, fără un reazem constituţional general sau special; în caz contrar, dispoziţia legală respectivă ar fi lipsită de suport constituţional”, argumentează aceștia.

Iar în această situație „este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a stabili expresia normativă concretă a acestui text constituţional, întrucât acesta din urmă nu impune ca, în mod obligatoriu, actul de numire/ revocare/eliberare în/din orice funcţie publică să fie emis de Preşedintele României”. „(...) cu excepţia condiţionărilor constituţionale exprese, legiuitorul ordinar/ organic are competenţa exclusivă de a stabili categoriile de funcţii publice şi/ sau nivelul funcţiilor publice [de execuţie/ conducere] cu privire la care actul de numire/revocare/ eliberare din funcţie aparţine Preşedintelui României, caz în care acesta atestă, în temeiul art.94 lit.c) din Constituţie, legalitatea desfăşurării procedurii de numire/ revocare/ eliberare din funcţie”, spun judecătorii constituționali.

Cei 6 judecători care au semnat motivarea subliniază că, în condițiile în care textul constituţional al art.132 alin.(1) „este unul cu caracter special, care stabileşte competenţa ministrului justiţiei în privinţa activităţii procurorilor, astfel încât, în măsura în care legiuitorul organic a optat ca actul de numire în funcţie să fie emis de Preşedinte, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, acestuia din urmă nu i se poate recunoaşte o putere discreţionară, ci o putere de verificare a regularităţii procedurii”.

„Prin urmare, chiar dacă în şedinţa publică a Curţii Constituţionale din 10 mai 2018 s-a susţinut că autorităţile publice care au o legitimitate politică mai largă dispun şi de o competenţă discreţionară mai mare, în schimb, autorităţile publice care au o legitimitate politică mai mică, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o competenţă discreţionară mai limitată, Curtea constată că o atare susţinere nu poate fi acceptată”, continua motivarea, care exemplifică prin faptul că, dacă președintele are o putere discreţionară conferită de art.94 lit.a), b) şi d) din Constituţie (conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral și grațierea individuală), litera c) „stabileşte că numirile în funcţii publice se realizează „în condiţiile legii”, ceea ce înseamnă, în opinia judecătorilor CCR, că „Preşedintele României verifică doar regularitatea procedurii, neavând, aşadar, în temeiul acestui text constituţional, nici o putere discreţionară”. 

„De aceea, atribuţia Preşedintelui României, în cazul revocării/ eliberării din funcţie dispuse în temeiul art.94 lit.c) din Constituţie, se subsumează numai unor condiţii de regularitate strict stabilite de lege, şi nu unei puteri discreţionare proprii de apreciere”, se subliniază în text.

În ceea ce privește propunerile de numire în funcţiile de conducere, „Curtea constată că ministrul justiţiei deţine o largă marjă de apreciere, din moment ce limitările impuse de lege, sub forma condiţiilor necesare a fi întrunite, în mod obiectiv, de către procuror pentru a fi numit în funcţia de conducere, sunt minime„ iar în aceste condiții, „ca o contrapondere, Preşedintele României îi poate opune un drept de veto limitat în ideea unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal, întemeiată pe dispoziţiile art.1 alin.(5) şi art.80 alin.(2) teza doua din Constituţie, potrivit căruia „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. 

„În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, neputând, însă, bloca acea procedură de numire. Aceasta reflectă existenţa unei competenţe discreţionare minime a Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, tocmai pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor. În schimb, dacă refuzul de numire al Preşedintelui României se întemeiază pe aspecte de legalitate, în condiţiile art.94 lit.c) din Constituţie, procedura de numire încetează, ea trebuind a fi reluată”, se arată în motivare.

Iar „aceeași paradigmă constituţională se aplică şi în privinţa procedurii de revocare, în sensul că tot ministrul justiţiei are un rol central şi în cadrul acestei proceduri”, cred judecătorii CCR. 

Însă, „dacă în cazul numirii în funcţia de conducere ministrul justiţiei deţine o marjă largă de apreciere, iar Preşedintele României una limitată, în cazul revocării, ministrul justiţiei are o marjă de apreciere minimă, din moment ce limitările impuse de lege sunt extrem de stricte, şi, în aceste condiţii, Preşedintele României îi poate opune numai dreptul său de a verifica legalitatea propunerii, putând-o refuza doar în cazul în care propunerea nu respectă condiţiile legii, caz în care procedura încetează”.

„(...) având în vedere că întreaga procedură se desfăşoară în condiţiile în care competenţa discreţionară/ marja de apreciere a ministrului justiţiei - ministru care joacă un rol central în cadrul procedurii - este minimă, competenţa discreţionară/ marja de apreciere a Preşedintelui nu poate fi recunoscută în niciun fel. Prin urmare, Preşedintele României are doar o competenţă legată în cadrul acestei proceduri, limitată la verificarea
condiţiilor de legalitate a procedurii”, spun judecătorii.

Prin urmare, Curtea constată că sintagma „revocarea […] se face”, din cuprinsul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, are un înţeles clar, univoc şi imperativ, şi nu acordă Preşedintelui României opţiunea de a revoca, ceea ce indică faptul că Preşedintele României nu are o putere discreţionară cu privire la propunerea de revocare înaintată de ministrul justiţiei”.

Tag-uri: