Ce face un părinte când asistă la abuzul statului asupra copiilor săi

Mergând zilnic în locuri frecventate de copii şi de părinţi implicit, am fost curios să aflu părerea lor legată de cazul Bolintineanu. Parcul este o agora a părinţilor seară de seară, însă, în comparaţie cu mass media, de aici se nasc păreri pertinente şi cu siguranţă infinit mai sincere. Faţă de presă, unde sunt două tabere bine stabilite, există o singură voce care împleteşte ideile comentatorilor pro și contra - se face în sfârşit curăţenie în învăţământ, mai bine mai târziu decât niciodată; Parchetul, Poliţia şi SRI ar face bine să folosească toată logistica în cautarea adevăraţilor infractori, nu cu nişte tineri absolvenţi care au intrat într-o horă fără voia lor. Ca părinte te loveşti prima dată de acest sistem, mai exact de mentalitatea corpului didactic actual, încă de la grupa mică de grădiniţă. Dacă se întâmplă din varii motive să nu poţi achita fondul clasei sau să nu contribui material la cerinţele profesorului copilul tău cade brusc în dizgraţie. Există şi reversul medaliei, dacă faci un cadou însemnat (mai nou practică cadourile este desuetă, sunt preferaţi banii) până la următorul cotizant, copilul va beneficia de toată atenţia cuvenită. Povestea merge până la bacalaureat. Cârcotașii ar spune imediat de ce părinţii n-au sesizat instituţiile statului, mai potrivit ar fi să întrebe de ce autorităţile statului au reacţionat disproporțional și abia acum, metehnele sunt demult împământenite.

Lucrurile stau cu mult mai rău în sănătate, unde abuzurile la adresa copiilor şi a părinţilor (nu-i putem separa), se întâmplă în mod curent. Scepticii să aştepte câteva ore la camera de garda a unui spital de pediatrie. Când ajunge într-un final la consultație, părintele este tratat de medic cu spatele, la propriu, şi rugat de asistentă să-i aplice copilului tratamentul, ea nu vrea piardă finalul serialului tv. Sunt doar două domenii unde abuzurile au devenit tabieturi zilnice.

Rămâne întrebarea - s-a băgat primul ministru în treburile anchetei? Cu siguranţă nu, lucru recunoscut inclusiv de şeful SRI George Maior. A fost o mişcare politicianistă, spun analiştii. Greu de crezut că un politician cu niscai experienţă s-ar aventura într-un asemenea vârtej. Mai plauzibil putem vorbi de reacţie naturală, de bun simț, a unui părinte care constată o imagine răsturnată, o imagine precum o pictură de Picasso.