Ce ne arată de fapt datele de la recensământ

Cu toate acestea, datele oferite de INS conturează un tablou cu semnificații multiple, mult mai importante pentru societatea românească și fenomenele socio-demografice care îi afectează dezvoltarea.

Se cuvine să observăm mai întâi că datele oferite de recensământ cuantifică evoluția României într-o perioadă în care s-a aflat preponderent sub o guvernare de dreapta. De la precedentul recensământ și până în 2011, cu excepția a doi ani de zile, dreapta a fost continuu la putere și și-a lăsat în mod firesc amprenta asupra politicilor care au fost implementate. Mai mult, din 2004 până în 2011, scaunul de la Palatul Controceni a fost ocupat de aceeași persoană – Traian Băsescu.  Ca urmare, putem spune că tabloul României desenat în urma recensământului reflectă modul în care această țară a evoluat în epoca Băsescu și a guvernărilor de dreapta pe care le-a girat.

Iar el nu este deloc îmbucurător, conținând o serie de elemente profund îngrijorătoare.

Un prim element care trebuie remarcat vizează scăderea și îmbătrânirea populației. Datele finale ale recensământului, prezentate de INS, indică o populţie de 20,1 milioane de locuitori, în scădere cu 1,5 milioane faţă de 2002 şi cu trei milioane faţă de 1992. Totodată, recensământul consemnează dublarea indicelui de îmbătrânire a populației. Calculat ca număr de persoane cu vârsta de peste 65 de ani care revin la o sută de tineri sub 15 ani, indicele de îmbătrânire a crescut de la 48,4 în 1992, la 79,8 în 2002, ca să ajungă la 101,8 în 2011, deci numărul vârstnicilor l-a depăşit pe cel al tinerilor.

Fenomenul este deosebit de îngrijorător pentru România, în condițiile în care îmbătrânirea populației conduce implicit la o scădere a populației active. Or, această scădere afectează PIB-ul potenţial, păstrează dependenţa de investiţiile străine și generează efecte negative asupra contului curent.

De asemenea, îmbătrânirea populației crește presiunea asupra bugetelor de asigurări sociale. România s-a confruntat în ultimii ani cu o adâncire a deficitelor acestor bugete și, judecând prin prisma datelor prezentate de INS, este de așteptat ca trendul să continue. În condițiile în care avem doar 5,5 milioane de copii și tineri și o populație matură de două ori mai numeroasă, în 10-15 ani raportul între populația activă și beneficiarii de prestații sociale riscă să fie și mai dezechilibrat decât este în prezent.

Mai mult, problema ar putea fi agravată de lipsa de calitate și de profesionalizare a forței de muncă, precum și de continuarea tendinței elitelor de a migra către străinătate. În acest sens trebuie remacat că doar 14,4% din populaţia stabilă are studii superioare și, foarte grav, aproape jumătate nu are nici măcar studii medii.

O altă problemă relevată de datele recensământului este faptul că avem în continuare un procent ridicat de populație rurală, mai mult decât dublu față de media Uniunii Europene. Și mai problematic este că majoritatea celor aproape 46% care se încadrează în această categorie au o medie de vârstă ridicată și sunt implicaţi în activităţi preponderent agricole cu productivitate redusă. Situația afectează astfel competitivitatea nu doar a agriculturii, ci a întregii economii.

După toate aceste date, putem trage cel puțin două concluzii:

Prima vorbește despre eșecul dreptei care, deși s-a aflat la guvernare pentru cea mai mare parte a deceniului scurs de la recensământul din 2001, nu doar că nu a reușit să stopeze îmbătrânirea populației și scăderea natalității, dar a accentuat cele două fenomene prin măsurile de austeritate extremă pe care le-a implementat ca răspuns la criza economică.

Cea de-a doua concluzie vizează nevoia de politici cu adevărat eficiente, care să stimuleze natalitatea și să permită valorificarea maximală a potențialului tinerilor care vor trebui să susțină în 10-15 ani restul populației. Pentru România devine o prioritate absolută ca, prin creșterea nivelului de trai al populației și politici de sprijin pentru tinerele familii, să obțină rapid o scădere a indicelui de îmbătrânire a populației.

De asemenea, sunt necesare strategii și măsuri care să stimuleze alfabetizarea în comunitățile în care aceasta este mai redusă (cum sunt cele de romi). Însă este nevoie de o creștere reală a nivelul de educație al populației, nu de una scriptică. Ceea ce înseamnă că ”fabricile de diplome” trebuie să dispară, iar locul lor trebuie să fie luat de un învâțământ de calitate, adaptat nevoilor și cerințelor pieței muncii.

Și, în contextul în care dreapta a demonstrat că nu este capabilă să ofere răspunsuri adecvate în niciunul dintre aceste domenii, responsabilitatea pentru găsirea și aplicarea soluțiilor necesare revine, de voie de nevoie, stângii.