Ce se întâmplă în mintea celor care văd peste tot numai conspiraţii

Cine insistă că adevărul rămâne ascuns, înseamnă că trebuie să presupună că toţi cei care au analizat atacurile şi evenimentele care au condus la acestea, adică C.I.A., Departamentul de Justiţie, Administraţia Aviaţiei Federale, Comandamentul Nord American de Apărare Aeriană, Agenţia Federală pentru Situaţii de Urgenţă, organizaţiile ştiinţifice, publicaţiile de prestigiu (peer-reviewed), organizaţiile de ştiri, companiile aeriene şi agenţiile locale de implementare a legii din trei state au fost fie incompetente, fie înşelate, fie au făcut parte dintre cei care au acţionat sub acoperire.

Şi totuşi, milioane de americani cred în teoria conspiraţiei. Într-un sondaj Zogby care s-a desfăşurat acum şase ani, doar 64% din adulţii americani au fost de părere că atacurile ”au luat prin surprindere serviciul de informaţii SUA şi forţele armate”. Mai mult de 30% au optat pentru o cu totul altă concluzie şi anume că ”anumite elemente din guvernul SUA ştiau despre iminenţa acestor atacuri, dar le-au lăsat să continue din diverse motive politice, militare şi economice” sau că aceste elemente ”au plănuit sau asistat în mod activ anumite aspecte ale atacurilor”.

Cum se poate aşa ceva? Cum este posibil ca atât de mulţi oameni să promoveze atât de multe absurdităţi în numele scepticismului?

Răspunsul este că oamenii care văd peste tot conspiraţii nu sunt de fapt sceptici. Ca şi noi ceilalţi, ei se îndoiesc de realitate în mod selectiv. Ei sunt în favoarea unei opinii globale, pe care o apără fără să o critice. Dar viziunea lor nu este despre Dumnezeu, valori, libertate sau egalitate, ci despre omnipotenţa elitelor.

Toate aceste discuţii despre conspiraţii au fost cândva considerate simple boli mintale. Dar preponderenţa unor astfel de convingeri, documentată prin sondajele de opinie i-a îndemnat pe oamenii de ştiinţă să ia mai în serios această problemă. Psihologia teoriei conspiraţiei începe să devină un domeniu experimental cu o misiune mai complexă, cea de a înţelege de ce atât de mulţi oameni sunt de acord cu această modalitate de interpretare a istoriei. Aşa cum este de aşteptat, neîncrederea se dovedeşte a fi un factor important. Dar nu este acel tip de neîncredere care cultivă o gândire critică. 

În 1999, o echipă de cercetători condusă de Marina Abalakina-Paap, psiholog la Universitatea de Stat din New Mexico, a publicat un studiu efectuat asupra unor studenţi americani. Studenţii au fost întrebaţi dacă sunt de acord cu afirmaţii de genul “Mişcări subterane ameninţă stabilitatea societăţii americane” sau “Oamenii care văd conspiraţii peste tot pur şi simplu îşi imaginează toate acestea”. Autorii studiului au ajuns la concluzia că factorul cel mai puternic al credinţei generale în conspiraţii era lipsa de încredere. 

Dar instrumentul folosit în sondaj pentru a “măsura” încrederea a fost mai mult social decât intelectual. Studenţii erau întrebaţi în diferite moduri dacă credeau că majoritatea oamenilor îi tratează pe ceilalţi cu generozitate, în mod sincer şi echitabil. "S-a măsurat încrederea în oameni, nu încrederea în anumite fraze. Oamenii care au foarte puţină încredere în ceilalţi tind să creadă că alţii se unesc împotriva lor”, sunt de părere autorii studiului. Acest soi de neîncredere, cu alte cuvinte, favorizează un anumit tip de convingeri. Îi face pe oameni mult mai susceptibili la teoriile conspiraţiei. 

Odată ce începi să crezi în prima teorie a conspiraţiei, următoarea pare mult mai plauzibilă.

Zece ani mai târziu, un studiu întreprins pe adulţi britanici a avut rezultate similare. Viren Swami de la Universitatea Westminster în colaborare cu alţi doi colegi, a descoperit cum credinţa în teoria conspiraţiei în legătură cu atacurile din 11 septembrie era asociată cu cinismul politic. Împreună cu colaboratorii săi au concluzionat că "ideile conspiraţioniste se nasc din cauza înstrăinării de politica de masă şi dintr-o nevoie de interogare a adevărurilor sau a explicaţiilor primite”. Dar scara cinismului folosită în experiment, inspirată dintr-un instrument de sondaj din 1975, a prezentat subiecţilor afirmaţii precum: “majoritatea politicienilor chiar doresc să le fie credincioşi celor care i-au votat” şi “aproape toţi politicienii îşi vor vinde idealurile sau îşi vor încălca promisiunile pe măsură ce puterea lor va creşte”. Nu s-a măsurat circumspecţia generală, ci convingerile negative care pot conduce la apariţia unui sentiment de circumspecţie. 

Firul comun care leagă neîncrederea de cinism, aşa cum este definit de aceste experimente, este percepţia unui caracter rău. Mai exact, este vorba despre tendinţa de a se concentra asupra intenţiei rele şi a agenţiilor secrete, mai degrabă decât asupra întâmplării sau a complexităţii cauzelor. Sub formele sale extreme poate deveni paranoia. În formă mai blândă, este o slăbiciune obişnuită cunoscută sub numele de eroare fundamentală de atribuire – care înseamnă să pui comportamentul celorlalţi pe seama unor anumite obiective şi trăsături de personalitate, uitând importanţa factorilor situaţionali şi a întâmplării. Suspiciunea, imaginaţia şi fantezia sunt strâns legate în acest proces.

Cu cât vezi lumea în acest fel – plină de răutate şi de planuri ascunse în loc să crezi în împrejurări şi în coincidenţe – cu atât eşti mai predispus să accepţi teorii ale conspiraţiei de toate felurile. Odată ce aţi acceptat prima teorie de acest fel cu premizele sale de coordonare, eficacitate şi mister, următoarea astfel de teorie vi se va părea mult mai plauzibilă. 

Multe studii şi sondaje au documentat acest model. Cu câteva luni în urmă, un sondaj de politici publice (Public Policy Polling) a întrebat 1.200 de votanţi din S.U.A. despre diferite teorii binecunoscute. 51% au declarat că o mare conspiraţie se află în spatele asasinării preşedintelui Kennedy; doar 25% au afirmat că Harvey Oswald a acţionat de unul singur. În comparaţie cu cei care au răspuns că Oswald a acţionat singur, cei care credeau într-o conspiraţie mai mare, după toate probabilităţile erau predispuşi mai mult să creadă şi în alte teorii ale conspiraţiei care erau menţionate în acest sondaj. Aveau de două ori mai multe şanse să afirme că un OZN s-a prăbuşit la Roswell, New Mexico în 1947 (între 15 şi 32 de procente) şi că C.I.A. a răspândit în mod deliberat cocaină în oraşele americane (între 9 şi 22 de procente). În schimb, în comparaţie cu respondenţii care nu credeau în incidentul Roswell, cei care erau convinşi de acest lucru tindeau să creadă şi că o conspiraţie l-a asasinat pe JFK (între 21 şi 74 de procente), că C.I.A. a distribuit cocaină (între 10 şi 27 de procente), că guvernul a permis în mod deliberat atacurile din 11 septembrie (între 7 şi 23 de procente) şi că guvernul pune fluorură în apa noastră din nu ştiu ce motive sinistre (între 2 şi 23 de procente).

Farmecul incitant al acestor teorii – simplificarea unor evenimente complexe prin reducerea acestora la agenţii secrete şi rele intenţii - are prioritate nu numai asupra implauzibilului cumulativ al acestor teorii (care în mod pervers devin o plauzibilitate cumulativă pe măsură ce fiecare începe să creadă în astfel de teorii), dar şi asupra incompatibilităţii acestora. Să luăm în considerare sondajul din 2003 prin care Gallup a întrebat 471 de americani despre moartea lui J.F.K. 37% au spus că mafia a fost implicată, 34% au spus că C.I.A. a fost implicată, 18 % l-au acuzat pe vice-preşedintele Johnson, 15% au dat vina pe sovietici şi 15% pe cubanezi. Dacă facem un calcul matematic ajungem la concluzia că mai mulţi respondenţi au numit mai mult decât un sigur vinovat. De fapt 21% au dat vina pe două grupuri conspirative sau indivizi, în timp ce 12% au dat vina pe trei factori diferiţi. C.I.A. mafia şi cubanezii făceau oarecum parte din unul şi acelaşi complot.

Acum doi ani, psihologii de la Universitatea Kent conduşi de Michael Wood (care are şi blog pe un încântător website despre conspiraţie şi psihologie (conspiracy psychology), au aprofundat această problemă. Echipa sa a oferit studenţilor cinci teorii ale conspiraţiei despre prinţesa Diana: patru în care ea este ucisă în mod deliberat şi una în care şi-a înscenat moartea. Într-un al doilea experiment au mai adăugat două noi teorii: una că Osama Bin Laden este încă în viaţă (contrar relatărilor de la începutul acelui an despre moartea sa în urma unui raid al S.U.A.), iar cealaltă conform căreia acesta era deja mort înainte de raid. Desigur, cu cât participanţii erau mai convinşi că prinţesa Diana şi-a înscenat moartea, cu atât credeau mai mult şi că ea ar fi putut fi asasinată. Şi cu cât participanţii credeau mai mult că Osama Bin Laden era deja mort când au ajuns forţele speciale ale S.U.A. la locuinţa sa din Pakistan, cu atât credeau mai mult şi că el ar putea fi încă în viaţă. 

Un alt grup de cercetare condus de Swami, a fabricat teorii ale conspiraţiei despre băutura energizantă Red Bull şi le-au prezentat unui număr de 282 de adulţi austrieci şi germani. O afirmaţie susţinea că ”un om în vârstă de 23 de ani a murit de hemoragie cerebrală cauzată de acest produs”. O altă afirmaţie era că ”inventatorul băuturii plăteşte 10 milioane de euro în fiecare an ca să îi facă pe controlorii produselor alimentare să tacă”. O a treia susţinea că ”extractul din testicule de taur din Red Bull poate avea efecte secundare necunoscute”. Participanţilor li s-a cerut să cuantifice nivelul lor de acceptare a fiecăreia dintre aceste teorii pe o scară de la 1 (complet fals) la 9 (complet adevărat). Scorul mediu pentru toate aceste teorii a fost de 3,5 la bărbaţi şi de 3,9 la femei. Potrivit autorilor, "factorul cel mai puternic al încrederii în aceste teorii fictive ale conspiraţiei a fost convingerea că celelalte teorii ale conspiraţiei cu care s-a vehiculat în mod real pe mapamond erau adevărate".

Evident că susceptibilitatea la teoriile conspiraţiei nu este o chestiune de evaluare obiectivă a dovezilor. Este vorba mai mult despre alienare. Oamenii care cred în astfel de teorii nu au încredere în guverne şi în mass-media. Ei analizează declaraţiile oficiale, nu şi explicaţiile alternative. În această privinţă ei nu sunt prea diferiţi de restul lumii. Psihologii şi savanţii în ştiinţe politice au demonstrat în mod repetat că “atunci când se analizează informaţiile pro şi contra pe această temă, oamenii denigrează vehement informaţia cu care nu sunt de acord, în timp ce acceptă de-a gata orice informaţie care este compatibilă cu convingerea lor". Oamenii de ştiinţă definesc această tendinţă universală ca fiind un “scepticism motivat”.

Cei care cred în teoriile conspiraţiei sunt cei mai buni sceptici motivaţi. Blestemul lor este că ei nu aplică acest scrutin selectiv doar la stânga sau la dreapta, ci la curentul general de opinie. Ei îşi spun că sunt cei care văd toate minciunile, iar noi restul suntem oile. Dar să crezi că toată lumea minte este iarăşi o altă dovadă de naivă credulitate.