Ce soluţii are opoziţia la prezidențiale?

Cu privire la alegerile prezidenţiale din 2014 se fac încă demult scenarii, însă ele devin destul de dificile, în condiţiile în care există multe variabile de care vor depinde atât şansele candidaţilor, cât şi plasarea unora noi. Momentul organizării referendumului pentru validarea Constituţiei, validarea/invalidarea Constituţiei, rezultatul alegerilor europarlamentare din 2014 etc, prestaţia guvernării USL până în 2014, sunt doar o parte dintre aceste necunoscute de care ar depinde şansele candidaţilor la viitoarele prezidenţiale.

Dincolo însă de aceste variabile, ceea ce este cert în momentul de faţă este că îl avem pe Crin Antonescu, candidat al polului USL, dar nu avem încă un contracandidat serios din partea opoziţiei, intitulată de dreapta: fie el de la PDL, Mişcarea Populară sau altă formaţiune de dreapta etc (neluând în calcul posibilitatea candidaturii lui Dan Diaconescu din partea opoziţiei populiste-PPDD). În căutarea continuă a unui candidat pentru polul de dreapta, mai mult sau mai puţin unificat, opoziţia de dreapta se află încă în negocieri şi nu ştim dacă vor reuşi să se prezinte cu un candidat comun împotriva USL sau se vor menţine divizaţi şi vor ieşi cu mai mulţi contracandidaţi. S-au vehiculat totuşi câteva nume, niciunul dintre acestea nefiind confirmate, dar fiind destul de probabil a se transforma în candidaţi: Mihai Răzvan Unugureanu, Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu. Cât de pertinente sunt însă aceste soluţii de prezidenţiabili, analizate fie în contextul unui singur candidat din partea unei dreapte unificate până la alegeri, fie în contextul candidaturii lor separate, ca reprezentanţi ai diverselor formaţiuni minuscule pe care le reprezintă?

Vom face câteva observaţii cu privire la atuurile fiecărui posibil candidat al opoziţiei în raport cu punctele forte/slabe individuale şi doar în contextul prezent, în care USL îl are drept candidat unic la prezidenţiale pe Crin Antonescu (şi în condiţiile în care USL nu se va rupe până la prezidenţiale).

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Răzvan Ungureanu, din punctul de vedere al încrederii în politicieni, acesta rămânea, în ultima măsurătoare (INSCOP – iunie 2013), cel mai de încredere politician al opoziţiei, cu o cotă de încredere de circa 26%. Punctul său forte ar fi obţinerea unui sprijin din partea lui Traian Băsescu, în contextul în care minuscula formaţiune pe care o conduce (PFC) s-ar alia cu MP şi ar candida din partea acestuia din urmă. Punctele slabe însă cântăresc mult mai greu. Este vorba mai întâi de eşecul guvernării scurte din februarie-mai 2012, care s-a încheiat nu numai prin delegitimarea sa parlamentară (retragerea încrederii Guvernului), dar şi printr-un consistent val de contestare. Când a fost propus pentru funcţia de premier, în februarie 2012, MRU era un prezidenţiabil promiţător al PDL şi al dreptei, însă după eşecul scurtei guvernări a dovedit o slabă capacitate de mobilizare. Slaba performanţă de la parlamentarele din decembrie 2012, când MRU a obţinut un scor mult mai mic decât candidatul USL în colegiul în care a candidat, intrând în parlament doar în urma redistribuirii, este un alt punct slab al candidatului. După parlamentare, în calitate de lider al PFC şi de co-lider al Alianţei DA (cu PNŢCD), persistă în poziţionări publice destul de slabe, rare şi incoerente. Faptul că nu îşi îndeplineşte deloc rolul de lider de opoziţie, dar şi lipsa de charismă arătată la scrutinurile în care s-a implicat până acum (referendumul pentru susţinerea lui Traian Băsescu în vara lui 2012 şi parlamentarele din decembrie 2012), fac din MRU un contracandidat slab.

S-a mai vehiculat numele lui Cristian Diaconescu (cel mai probabil din partea MP), însă şansele sale sunt mai mici decât cele ale lui MRU. Cristian Diaconescu are un parcurs politic neclar şi o imagine publică şi politică foarte slab conturată: după ce a eşuat în PSD, nereuşind să devină lider al partidului, a migrat spre UNPR; a fost ministru de Externe pentru scurt timp, în guvernele PDL, pentru a fi în prezent consilier al preşedintelui Traian Băsescu. În plus, Cristian Diaconescu se bucură şi de o notorietate scăzută în rândul populaţiei. Are slabe şanse să fie acceptat de o dreaptă unificată (care să includă şi PDL) şi tot atât de puţine să reprezinte un candidat avantajos pentru MP.

Cătălin Predoiu este cel mai recent posibil prezidenţiabil al PDL. Are o experienţă guvernamentală relevantă şi o imagine bună în funcţia de ministru al Justiţiei de-a lungul mai multor guverne colorate politic diferit. Ceea ce se poate spune despre el este că pare să-şi fi luat noua funcţie de partid foarte în serios, fiind singurul lider al PDL şi al opoziţiei care face opoziţie discursivă constantă (cel puţin până acum). Este totuşi un personaj public cu o notorietate scăzută şi îi va fi greu să-şi contureze o imagine publică până la alegerile din 2014, mai ales ca apropierea sa de PDL riscă să fie percepută ca un gest de maxim oportunism.

Toţi aceşti candidaţi însă, fie luaţi separat împotriva candidatului USL, fie unul dintre ei împotriva polului USL, au şi dezavantaje de ordin exogen, care nu ţin doar de atuurile sau limitele individuale. Ei toţi sunt plasaţi într-un context politic care nu le este favorabil: sunt susţinuţi de partide şi formaţiuni slabe, necredibile sau lipsite de organizare, au teme de opoziţie slabe, ca urmare a scurgerii unei perioade scurte de timp de când au fost la guvernare (şi au eşuat), nu par capabili să se coaguleze într-un pol de dreapta şi să cristalizeze o forţă politică relevantă şi credibilă (fapt arătat de eşecul ARD la parlamentare).