Cerinţele fundamentale cărora trebuie să le răspundă viitoarea Constituţie

Prin rolul ei pivotal, Legea Fundamentală poate impulsiona, sau, dimpotrivă, poate îngrădi dezvoltarea firească a societății, sub toate aspectele ei – politic, economic și social. De aceea, este esențial ca preverile constituționale să fie atent calibrate, din mai multe puncte de vedere.

Primul este legat de necesitatea ca textul constituțional să fie suficient de precis pentru a nu lăsa loc de interpretări. Fiindcă acolo unde există posibilitatea de a interpreta diferit, pot apărea și blocajele. Iar aici România are numeroase experiențe negative de crize constituționale, generate de prevederile interpretabile ale actualei Legi Fundamentale, care au trebuit arbitrate de către Curtea Constituțională. Aceste crize au produs turbulențe în mediul politic, cu consecințe nefaste pentru imaginea României în plan extern, pentru atractivitatea în ochii investitorilor și, implicit, pentru nivelul de trai al cetățenilor.

Or, tocmai pornind de la aceste experiențe negative, era firesc ca în dezbaterea privind modificarea Constituției să apară preocuparea pentru formularea unor amendamente cât mai acoperitoare din punct de vedere juridic, pentru toate situațiile ce pot apărea în legătură cu o prevedere sau alta.

Din aceste intenții, până la urmă lăudabile, se naște însă un pericol major, legat de cel de-al doilea element esențial al prevederilor constituționale: acela de a transforma viitoarea Constituție într-o construcție greoaie, care suprareglementează fiecare aspect al democrației și societății românești.

Numai că, o Lege Fundamentală care merge până la detalii poate fi considerată orice altceva, numai Constituție nu. Din însăși definiția Constituției pe care o învață în facultate orice student care participă la un curs de drept constituțional, reise clar că Legea Fundamentală nu poate și nici nu trebuie să reglementeze tot. Obiectivul Constituției este acela de a trasa liniile directoare, nu de a detalia precum o face legile. Pentru că, spre deosebire de lege, Constituția prin însăși caracterul său fundamental pentru un stat, trebuie să fie astfel concepută încât să asigure stabilitate sistemului legislativ.

Ca urmare, modificarea Constituției trebuie să reprezinte o situație excepțională, iar nu un proces legislativ ordinar. Or, riscul cu o Constituție care suprareglementează este acela că ea devine foarte repede neconformă cu evoluțiile care se înregistrează în societate și, ca urmare, va trebui modificată prea des pentru a mai putea să funcționeze ca un parametru stabil al construcției statale şi democratice.

De aceea, este de preferat ca Legea Fundamentală să aibă o alcătuire suplă, iar detaliile să fie stabilite ulterior, prin legi organice sau ordinare. Adică tocmai ceea ce Comisia de revizuire a eșuat să facă în cazul amendamentului care definește familia drept uniune bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Dincolo de dezbaterile legate de discriminarea pe care o asemenea formulare o introduce în raport cu familiile monoparentale, sau cuplurile de același sex, problema este că textul adoptat suprareglementează un aspect pe care ar fi fost firesc să îl lase în seama Codului Civil – mult mai facil de modificat în cazul în care evoluțiile din societate ar fi impus o altfel de definire a familiei.

Cel de-a treilea aspect esențial al prevederilor constituționale este acela că ele trebuie să izvorască din voința poporului și să reflecte evoluțiile și nevoile societății. De această dată, Comisia de revizuire a Constituției poate primi o bilă albă ca urmare a adoptării amendamentului referitor la introducerea noțiunii de regiune, respectiv a celui privind limitarea numărului deputaților la 300, plus minorități.

În primul caz, introducerea noțiunii de regiune în Constituție deschide calea implementării procesului de regionalizare. Dat fiind rolul cheie pe care regionalizarea îl poate juca în raport cu accelerarea dezvoltării României și asigurarea unei vieți mai bune pentru toți cetățenii, era firesc ca prin Constituție să se creeze premisele necesare funcționării viitoarelor regiuni și reprezentării intereselor lor la nivelul legislativului.

În cel de-al doilea caz, este vorba despre o prevedere care răspunde voinței exprimate de către alegătorii români la referendumul din 2009, privind reducerea numărului de parlamentari. Trebuie apreciat însă că, prin menținerea Camerei Superioare, Comisia a ocolit capcana de a creiona un Parlament asemănător Marii Adunări Naționale. Adică un Parlament care să semne, chiar și simbolic, cu o pseudo-instituție democratică, în care procesul legislativ s-ar putea afla la cheremul unui alt președinte ”jucător”. În plus, Camera Superioară va putea să asigure viitoarelor regiuni un for legislativ specific.

Este de sperat că modificarea Constituției va continua pe aceeași direcție, astfel încât viitorul text constituțional să întărească democrația românească și să răspundă nevoilor de dezvoltare ale societății, fără însă să depășească limitele specifice unei Legi Fundamentale.