Cine se teme de parlamentizare și de ce

Atât o parte a actorilor politici, cât şi o parte a presei şi a zonei academice manifestă o frică ostentativă faţă de aşa-numita parlamentarizare a regimului. Dacă pentru o parte a clasei politice, care poate avea o opţiune sau alta, este o frică justificată, pentru media şi analişti frica este cel puţin bizară. Nu este deloc scuzabil, mai ales din partea specialiştilor, să afişeze în spaţiul public afirmaţii de genul: „prin noua Constituţie, parlamentul va deveni o superputere”, „partidele politice formează majorităţi, votează şi controlează Guvernul” etc.

Specialiştii ar trebui să fie de bună credinţă şi să prezinte diversele tipuri de regimuri posibile ca pe nişte opţiuni, între care puterea politică va avea de ales la un moment dat. Este regretabil că se încearcă să se pezinte o opţiune pentru un regim sau altul ca pe o opţiune greşită. Exagerarea este cu atât mai mare cu cât tipul de regim, aşa cum rezultă din actuala revizuire, nu este fundamental schimbat, ci arată doar o uşoară tendinţă de parlamentarizare şi de instituire a aşa-numitului preşedinte asimetric (ales de către popor, dar cu prerogative mai puţine). De aceea, să se manifeste frică faţă de tendinţa de parlamentarizare, care la urma urmei este unanim acceptată ca fiind o trăsătură a democraţiei, este de neînţeles.

În ce constau cele câteva erori care se fac atunci când se demonizează şi se condamnă tendinţa de parlamentarizare a regimului politic românesc?

Din partea actorilor politici, în special a PDL, care nu acceptă eşecul de la alegeri şi faptul că nu mai are posibilitatea să îşi pună amprenta asupra tendinţei procesului de revizuire, este de înţeles. Diversele partide politice pot avea opţiuni pentru un anumit tip de regim sau altul. Însă PDL avea posibilitatea să modifice Constituţia în sensul dorit, cât timp a fost la guvernare: să menţină actualul regim semiprezidenţial sau să prezidenţializeze actualul regim semi-prezidenţial. Însă nu a făcut-o şi acum încearcă să arunce vina, în mod amuzant, tot pe USL că a obţinut un scor mare la alegeri şi că are voinţă politică de a duce la bun sfârşit revizuirea.

Dacă din partea actorilor politici atacurile la adresa parlamentului şi a parlamentarizării sunt de înţeles (dar nu neapărat permise din punct de vedere principial), din partea formatorilor de opinie (analişti, comentatori şi chiar specialişti apropiaţi PDL şi lui Traian Băsescu), alimentarea acestor atacuri şi erori intenţionate este însă mai gravă. O parte dintre aceştia propagă în spaţiul public tot felul de premise false gen: prin noile modificări constituţionale, parlamentul va deveni o superputere; echilibrul puterilor este ameninţat de noile prerogative cu care este însărcinat parlamentul etc.

În primul rând, aşa cum rezultă din amendamentele la Constituţie, prerogativele parlamentului au fost doar pe alocuri ajustate şi completate: s-a introdus precizarea că cele două camere sunt implicate în pocesul decizional la nivelul Uniunii Europene; s-a dat un drep­t exclusiv parlamentului de a cere ur­mă­rirea penală a miniștrilor, eli­minându-se prerogativele preşedintelui în această materie; rolul parlamentului nu mai este definit doar ca unul de „unică autoritare legiuitioare”, ci devine, în plus, şi „for de dezbatere şi decizie al naţiunii”. Cam acestea ar fi cele mai importante ajustări care s-au făcut şi care au declanşat atacuri din partea unor formatori de opinie. Toate acestea sunt doar modificări marginale şi simbolice, care pot conduce spre ideea de uşoară parlamentarizare a regimului. Dar nu este niciun motiv de frică, până şi cei care preferă un regim cu un preşedintele puternic trebuind să accepte rolul central al parlamentului într-o democraţie.

Faptul că parlamentul a dobândit câteva prerogative în plus şi preşedintelui i s-au luat unele (nu foarte multe) nu înseamnă nicidecum că parlamentul devine superputere.

De asemenea, când se spune că, prin noile tipuri de relaţii stabilite între puteri, principiul echilibrului este pus în pericol, este din nou eronat. Dacă ne uităm cu atenţie la amendamente, preşedintele a rămas cu destule prerogative: reprezentarea României în politica externă, dreptul de a trimite legile la reexaminare, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională etc. Nu sunt deloc prerogative de neglijat. Că, într-adevăr, s-a precizat expres că preşedintele nu poate refuza propunerea premierului de numire sau revocare a miniştrilor este o dovadă cât se poate de clară a echilibrării puterii şi de soluţionare a unei situaţii, care în trecutul recent a dus la blocaje instituţionale. Ceea ce rezultă din amendamentele la Constituţie, asumate de USL şi boicotate de PDL, este doar o mai bună echilibrare între puteri şi o uşoară parlamentarizare a regimului, atat timp cât preşedintele rămâne în continuare ales în mod direct de către cetăţeni. Deci, de unde atâtea motive de frică?