Criteriile de performanţă – un imperativ în salarizarea bugetarilor

Noua măsură anunţată de Guvernul Ponta privind reforma salarizării bugetare în funcţie de performanţe a adus critici acerbe din partea PDL, mai ales prin vocea fostului ministrul de Finanţe, Gheorghe Ialomiţeanu. Este adevărat că o astfel de lege care să stimuleze performanţa şi eficienţa este foarte greu de realizat, dar faptul că se vrea să se realizeze o astfel de grilă este destul de greu de contestat. Atacurile recente ale lui Ialomiţeanu sunt superficiale şi arată pe deasupra eşecul şi populismul guvernării PDL în privinţa legilor unitare de salarizare.

Deşi au trecut 23 de ani de la Revoluție, sistemul bugetar a rămas la fel de nereformant şi ineficient. Cauzele sunt multiple şi niciun guvern postcomunist nu a avut curajul să aplice măsuri radicale prin care să fie înlăturate. Cele mai importante ar fi managementul prost, salarizarea scăzută şi o distribuire proastă a resursei umane între diversele categorii de bugetari. Toate guvernările de după 1989 au avut cunoştinţă de toate aceste probleme şi cu toate acestea, din raţiuni cel mai adesea electorale, au preferat doar să constate problema, fără a-i găsi însă şi o rezolvare.

Retorica simplificării şi eficientizării statului folosite de Traian Băsescu şi guvernele PDL, în perioada 200-2010, a fost pur populistă şi în acelaşi timp un eşec total. Pe de o parte, s-au tăiat haotic şi nediferenţiat posturi de bugetari, mai ales din administraţia locală, pretinzându-se că „statul gras a fost pus la cură de slăbire”. În realitate, în lipsa unor statistici clare şi reale cu numărul de bugetari existenţi în România, rezultatul disponibilizărilor fără nici un fel de criterii, făcute în 2010 şi 2011 nu pot fi cuantificate. Mai mult, la o analiză a propriilor raportări (a celor de la PDL) pe disponibilizările făcute, se poate lesne constatata că tăierile cele mai consistente de personal au fost făcute din domeniile Educaţie, Sănătate şi administraţie locală, adică exact de acolo de unde era nevoie de personal.

Lucrurile nu au stat deloc mai bine în ceea ce priveşte intenţia guvernării anterioare de a reforma sistemul bugetar, prin aşa numita lege unitară a salarizării. Deşi adoptată în 2010, Legea unitară a salarizării nu a fost niciodată aplicată, pentru că nu era sustenabilă pe termen scurt, după cum singur a recunoscut recent chiar Gheorghe Ialomiţeanu. Dacă cei de la PDL au fost artizanii acestei legi, despre care şi acum pretind că este cea mai bună modalitate de reformare a salarizării, de ce nu au aplicat-o în perioada 2010-2012?! Pentru că, tot după cum Ialomiţeanu a răspuns, nu au existat bani pentru a o aplica atunci. Populismul este maxim, când faci o lege nesustenabilă, pe care tu nu o aplici şi reproşezi Guvernelor ulterioare că nu o aplică.

Dar, trecând de componenta populistă şi analizând principiile care au stat la baza salarizării unitare, nu putem constata decât o manieră egalitară şi populistă în stabilirea grilelor de salarizare. Singurul scop al legii a fost acela ca diversele categorii de bugetari cu aceeaşi pregătire să primească aceleaşi salarii, indiferent de performanţă, indiferent de eficienţă, indiferent de gradul de responsabilitate. De asemenea, singurul instrument aflat la dispoziţia conducătorilor de instituţii pentru a recompensa eventualele performanţe – primele – au fost eliminate. Este adevărat că şi sistemul primelor, aşa cum era gândit şi aplicat, conducea la abuzuri, dar soluţia putea fi alta decât o gândire bazată pe egalizarea salariilor, care în nici un caz nu poate conduce la eficientizarea sistemului bugetar.

În acest context, un sistem de salarizare care să aibă în centru principiul performanţei nu poate să fie decât salutar, existând premisele ca unele clişee, gen „ziua trece, leafa merge” sau „un post călduţ la stat” să fie eliminate. De asemenea, stabilirea unor plafoane minime şi maxime este necesară, pentru a nu se ajunge la salarii care să fie mai mari decât în privat sau nejustificate în raport cu gradul de responsabilitate şi eficienţă a categoriilor de bugetari.

Gh. Ialomiţeanu a criticat noul proiect privind salarizarea, spunând că o serie de criterii de performanţă există deja în Statutul funcţionarilor. Da, dar nu ştie oare fostul ministru că funcţionarii publici reprezintă doar o parte din categoria bugetarilor (cei care fac parte din administraţia publică locală şi cea centrală)? Alte categorii importante de bugetari, cum ar fi medicii sau profesorii sunt şi ei tot bugetari. O altă critică facilă făcută de Ialomiţeanu este aceea că actualul Guvern nu are bani şi vrea, prin noua grilă, să reducă salariile celor din sectorul bugetar. Or, în anunţurile repetate ale premierului pe această temă s-a spus clar că salariile nu vor scădea, ci, pentru unii, vor rămâne la acelaşi nivel o perioadă, pentru a se reduce discrepanţele foarte mari dintre debutanţi şi cei care au vechime. Or, acest aspect are din nou premisa să ducă la o eficientizare a sistemului. Dacă un debutant este performant şi eficient, de ce trebuie să fie foarte prost plătit şi cu mult mai puţin decât un alt coleg care are vechime mai mare, dar este mai puţin eficient şi mai puţin performant?! Principiile unei salarizări bugetare bazate pe eficienţă, performanţă şi în funcţie de gradul de responsabilitate sunt imperative în reformarea sistemului actul de stat neperformant şi ineficient. Desigur, nu vor fi uşor de pus în practică aceste principii, fiind necesare mecanisme de control şi de înlăturare pe cât posibil a evaluărilor subiective ale performanţelor. Dar sunt principii care ar putea conduce la o eficientizare a actualul sistem bugetar.