Cum și-l închipuiau vikingii pe Iisus: regele războinic

Acesta pomenește la un moment dat cum un grup de nordici se botează la îndemnul lui Ludovic cel Pios. Printre aceștia se numără și unul foarte revoltat că i-au fost rupte hainele și că nu mai primește ca odinioară veșminte albe după botez, ci numai niște zdrențe, și dacă nu l-ar fi lăsat fărăhaine, nu l-ar mai fi primit iar pe Iisus. Era a 20-a oară când se boteza.

Notker spune anecdota cu scopul de a arăta cât de puțin îi interesa pe vikingi însemnătatea sfintelor taine și că de fapt adoptarea creștinismului avea niște scopuri cât se poate de pragmatice. Fenomenul botezării în masă a vikingilor, periodic, se datora în primul rând faptului că prin creștinare erau facilitate legăturile politice dintre scandinavi și lumea occidentală. O problemă foarte delicată însă este aceea care ține de adaptarea mentală la noua ideologie religioasă. Ce știau vikingii despre creștinism? Ce credeau despre el și cum l-au legat de tradițiile lor strămoșești? Din păcate nu avem decât niște informații fragmentare pentru secolele IX-X, majoritatea din poezia scaldică și inscripțiile runice.

Oficial vorbind, creștinismul adoptat în mod oficial de lideri precum Harald Blåtand sau Volodimer cel Mare în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a suferit o fază incipientă, de preconvertire, în care sâmburii credintei noi ajungeau printre indivizii de rând. Marile catedrale, mănăstirile și bogățiile de aici cu siguranță că au atras atenția nordicilor asupra ei. Cele mai timpurii informații despre botezul nordicilor ne duce chiar în timpul lui Charlemagne, a cărui expansiune l-a pus față în față cu căpeteniile din sudul Danemarcei (Hedeby). Nu au existat doar confruntări, ci și schimb de emisari.

Una dintre metodele folosite de Carol cel Mare pentru a profita de pe urma conflictelor dintre lideri danezi a fost trimiterea de misionari pentru a răspândi creștinismul. O încercare cu succese limitate, ce-i drept. Pentru anul 807 însă, anonimul Poeta Saxo ne povestește că un anume lider pe nume Halfsdan vine la împărat cu o suită de danezi, cerând botezul. Iar 20 de ani mai târziu, regele Harald Klak este botezat cu toată familia și alaiul de războinici la curtea lui Ludovic cel Pios, un act de necesitate politică pentru a câșitga aliați în luptele de acasă.

De altfel , mai multe surse france, anglo-saxone sau slave ne oferă exemple similare, de grupuri de nordici care se botează în funcție de circumstanțe: fie este o decizie a unui lider după o înfrângere (Weland în 860), fie este o condiție impusă de un tratat cu un monarh creștin (Guthrum cu Alfred cel Mare în 878, Olaf cu Aethelred în 991). Si în est, după un asediu nereușit al Constantinopolului din 860, varegii încep să se convertească și, potrivit Vita Basilii, acceptă botezul de la un episcop, apărând aici ca și în alte multe cazuri motivul miracolului unei biblii care nu putu fi arsă. Rareori se pomenește că vreun nordic ar fi nutrit el însuși dorința de a se converti, poate doar la Rimbert, în Vita Ansgari.

Un caz similar cu cel relatat de Notker ne oferă și Annales Bertiniani, care spun că în 876 markgraful Hugo botează un grup de scandinavi care imediat după primirea darurilor se întorc la păgânism. Creștinismul contribuia la menținerea unor relații pașnice cu liderii lumii occidentale, iar inițiativa aparținea de regulă autorităților creștine. Numărul convertiților nu era chiar redus, pentru că de obicei se converteau familii sau grupuri de războinici, numai că circumstantele în care o făceau nu prea le permitea o cuoaștere aprofundată a învățăturii creștine. Guthrum de pildă a fost botezat după numai 7 zile. Prințesa Olga a avut mai mult timp la dispoziție, o lună jumătate, dar tot insuficient.

Prelații creștini erau conștienți că vikingii nu țineau cont de normele și tradițiile creștine. Unul din scopurile pentru care episcopul Ansgar a plecat cu Harald Klak în Danemarca a fost pentru a se asigura că nordicii nu revin la vechile lor obiceiuri. Biserica știa că trebuie să aplice anumite metode pentru a-i acomoda pe nou-convertiți. Una dintre acestea, sancționată încă din secolul al VI-lea de către papa Grigore cel Mare, era nu numai interzicerea traditiilor păgâne, dar și înlocuirea lor cu cele creștine și impregnarea lor cu sensuri crestine. Cei care îi instruiau pe păgâni se pare că se limitau la a propovădui noțiunile esențiale, și acelea mult simplificate. Pentru Rimbert, convertitul ideal este cel care se încrede în Dumnezeul unic, iar acesta este Iisus. Trinitatea creștină a fost probabil asociată unui soi de politeism, la fel și îngerii sau sfinții ar fi fost asociați zeităților din panteonul nordic.

Ideea unicității dumnezeului creștin și al echivalenței sale cu Iisus era aproape regulă în perioada convertirii. Invocațiile de pe pietrele runice nu pomenesc nimic despre calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, iar sinonimia dintre Iisus și Dumnezeu se reflectă și în folosirea formulei de “mama lui Dumnezeu”. Și scalzii de peste două secole păstrează echivalența, atribuindu-i lui Iisus mai multe metafore: ‘prințul muritorilor’, ‘regele soarelui’, etc. Dumnezeu-tatăl este o prezență aproape necunoscută, exceptând poemul Lausavisur, unde există distincția. Iisus rămâne dominant în statutul său de zeitate supremă mult timp după epoca convertirii.

Dar imaginea pe care o au nordicii despre Iisus se pare că ar fi una departe de cea comună în cercurile creștine occidentale. Atât pe pietrele runice, cât și poemele scaldice îl prezintă ca pe un conducător puternic și măreț. Cele mai vechi reprezentări ale sale, ca de exemplu cea de la Jelling, îl înfățișează într-o postură glorioasă, triumfătoare. Ideea unui Christ suferind era aproape absurdă pentru vikingi, deși au avut destule ocazii să vadă crucifixuri cu răstignirea sa. Mai mult, valori precum caritatea și umilința erau cu totul străine mentalității vikinge. Iisus este în primul și în primul rând un lider (konung) puternic, a cărui autoritate se extinde asupra lumilor terestre și ceresti.

Majoritatea metaforelor (kenningar) pe care le colecționează Snorri pentru a-l desemna pe Iisus se referă la noțiunea de autoritate, guvernare și conțin termeni precum konungr sau drottin, ambele însemnând rege. Astfel, Dumnezeul creștin apare drept rege al cerurilor, rege al tuturor lucrurilor, rege al soarelui, rege al palatelor pământului. Totodată Snorri citează din poeți scaldici precum Skapti Thordolsson sau Markus Skeggjason, care evidentiază măreția lui Iisus ca lider suprem: regele călugărilor sau prințul muritorilor, cum mai este numit, are putere asupra a tot ce viețuiește. El este și stăpân peste soarta oamenilor. Unii scalzi pomenesc și centrele sale de putere, Roma, Bizanț și teritoriul slav.

Iisus este așadar inzestrat cu funcțiile și calitățile unui veritabil konung al epocii vikinge. Este apărătorul teritoriilor și oamenilor (vörðr), atât în sens spiritual cât și fizic. Liderii vikingi încep și ei să se compare cu el, cum este cazul lui Knut cel Mare.  Apoi, în calitate de rege, el posedă gipta (soartă bună, noroc), pe care o poate transmite altor persoane. Un scald atribuia victoriile regelui Svein din 1014 acestei sorți favorabile pe care i-a oferit-o prințul cerului. Imaginea de războinic cuceritor este atestată de surse dinaintea convertirii, dar alte funcții ale sale apar mai târziu, prin secolul al XI-lea.

Poezia secolului îl numește in mai multe rânduri creator al lumii, cel care a ridicat palatul Romei. El a făurit pământul, cerul și popoarele credincioase. Snorri pomenește și el de creație, idee ce contrazice flagrant dogma creștină. Este însă de înțeles dacă ne gândim că Iisus devine oarecum noul Odin, ca zeu suprem, prin urmare îi preia acestuia calitățile, inclusiv pe cea de creator.

Apoi mai prinde rădăcini și credința că Iisus se ocupă de sufletele celor decedați. Pe mai bine de 300 de pietre runice apare o inscripție ce conține o rugăciune în care se cere ajutorul lui Dumnezeu pentru sufletul celui mort. Iisus este cel care acordă permisiunea de intrare în rai. Si aici este ușor de găsit o paralelă cu Odin, care stăpânea Valhalla, paradisul războinicilor căzuți în luptă. Caracteristici exclusiv creștine, care nu pot fi corelate cu elemente din tradiția păgână, sunt greu de găsit în această perioadă. Pe pietrele runice nu întâlnim niciodată ipostaza sa de mântuitor sau vreo referire la conceptul de mântuire, fundamentul religiei creștine. Ideea de păcat este iarăși una foarte rară. În locul mântuirii, se insistă pe capacitatea lui Iisus de a asigura sufletelor un loc in paradis.

Acceptat ca zeu al creștinilor, Iisus putea avea diverse imagini în mintea scandinavilor: cea prezentată mai sus este rezultatul unui proces mai îndelungat. Dar în perioada convertirilor, înainte de secolul al XI-lea, probabil că era considerat încă un membru al panteonului nordic. Credința mixtă era la ordinea zilei. Coloniștii islandezi de pildă adesea îi invocau și pe Iisus și pe Thor, conform Landnamabok. Papa Nicolae I îi mulțumea în 864 lui Horic al II-lea pentru darurile în cinstea Sf. Petru, dar îl și admnonesta pentru că încă mai venera vechii zei. Botezul mai mult avea ca efect renunțarea la sacrificii decât adoptarea Dumnezeului creștin de la bun început.

Credintele religioase erau mixte și flexibile în secolul al IX-lea, după cum ne demonstrează și anumite artefacte, medalioane sau monede, care prezintă atât simbolul lui Thor, ciocanul, cât și pe cel al lui Iisus, crucea. Mai mult, runele  care se citesc Guð pot face referire și al unul, și la altul. În zona estică s-au descopeirt și alte obiecte interesante, printre care un pandantiv cu simboluri rurikide, pe care este reprezentat ciocanul lui Thor, dar cu mânerul în formă de cruce (atribuit probabil regelui Volodimer, care a oficializat creștinismul la populația Rus în 988). Chiar și elita deja creștină tot nu renunța la simbolurile păgâne.

Și până la urmă, combinația dintre botez și tradiție păgână avea și beneficii cât se poate de practice. Comercianții care veneau de exemplu în Baghdad se puteau pretinde creștini pentru a nu plăti taxe. Dar puteau la fel de bine fi într-adevăr creștini și păstra riturile vechi, atitudinea generală privind această imixtiune fiind de cele mai multe ori tolerantă. Până la urmă, Iisus a fost acceptat și de vikingi, dar cu unele modificări care au permis o integrare mai rapidă în mentalul lor. Influențată în mare măsură de imaginile despre zeii tradiționali, ipostaza sa principală și aproape exclusivă in tranziția aceasta religioasă era aceea a unui rege puternic și învingător.