Cum s-au bătut austriecii singuri de la ţuica ţigănească

Pe fondul episodului  militar din 1787-1792 are loc o bãtãlie cel puţin bizarã…

Cei 100.000 de soldaţi ai armatei austriece îşi stabilesc tabãra în preajma oraşului Caransebeş. Contingentul de husari care era avangarda armatei trece râul Timiş din apropiere pentru a verifica teritoriul de inamicii otomani. Nici vorbã de aşa ceva, în schimb austriecii întâlnesc  o prezenţã mai exoticã…un mic grup de ţigani care se oferã sã le vândã alcool semidistilat. Achiziţionând bãutura, austriecii încep sã o consume lacom şi sã petreacã. Dupã ceva vreme trece şi un grup de infanterişti râul şi vãzând verva generalã, pretind şi ei o parte din alcool. Husarii, care-şi pierduserã de mult luciditatea, refuzã şi devin agresivi, iscând o ceartã care se terminã într-un foc de puşcã.

Cearta degenereazã într-un veritabil rãzboi între cavaleria şi infanteria austriacã. În toiul luptei, câţiva infanterişti încep sã strige disperat “Turcii! Turcii!”, determinându-i pe husari sã dea bir cu fugiţii , convinşi cã sunt confruntaţi cu un pericol iminent. Infanteriştii încep şi ei sã se împrãştie, creându-se o babilonie de nedescris, întrucât armata austriacã este alcãtuitã dintr-o multitudine de naţii, italieni, slavi, unguri, austrieci, care nu îşi înţeleg dialectele. Situaţia devine criticã în momentul în care, într-o încercare de a soluţiona haosul, ofiţerii austrieci strigã “Halt!”, excamaţie care ajunge deformatã la urechile soldaţilor, denaturatã în…”Allah”. Observând manifestãrile sãbatice ale cavaleriei şi ascultând ţipetele turbate care reclamã un atac turcesc, un comandant ordonã declanşarea focului de artilerie.

Toatã tabãra se trezeşte, unii pãrãsesc numaidecât locul cu pricina, alţii se îndreaptã agresiv spre orice umbrã sau sunet, trag zãpãciţi cu arma în toate pãrţile, crezând cã sunt sub asediu otoman, când ei de fapt îşi ucid camarazii...Dupã douã zile soseşte şi armata otomanã, care are de înfruntat 10.000 de leşuri şi un oraş pustiit de inconştienţã…

Bãtãlia este mai degrabã consideratã un episod aprocrif al rãzboiului, de o acurateţe istoricã nevalidatã. Cea mai timpurie sursã majorã care relateazã catastrofa este “Istoria lui Iosif al II-lea” a lui A.J. Gross-Hoffinger, scrisã la 59 de ani de la incident. Cea mai timpurie sursã pentru incident este însã cuprinsã în “Istoria secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea pânã la prãbuşirea împeriului Francez, cu referinţe speciale la progresul şi cultivarea mentalã”, publicatã în 1843, dupã 55 de ani. Aceastã sursã conţine o trimitere la “Revista militarã austriacã” din 1831, pentru o istorie mai detaliatã. Dacã bãtãlia a avut într-adevãr loc, a fost probabil una dintre cele mai mari gafe din istoria militarã.