Dezastrul universal

Accidentul aviatic din Munții Apuseni a fost un prilej pentru presa română să pornească o campanie care, vă asigur, este departe de a se fi terminat. Subiectul e prea important și ofertant, iar presa prea avidă de senzațional pentru a lăsa morții să se odihnească în pace. De la fapte până la vinovați, trecând prin relatări exotice și ipoteze halucinante (am auzit vehiculată inclusiv varianta că membrii echipajului făceau trafic de organe), jurnaliștii s-au grăbit să acopere toate fațetele posibile și chiar și pe cele imposibile ale poveștii, sub presiunea timpului, a audiențelor, a concurenței și a șefilor.

Au greșit? Au exagerat? Au mințit? Cum au judecat jurnaliștii autoritățile, și ei pot fi judecați la rândul lor de public. Autoritățile au legi, hotărâri și ordine pentru a acționa într-o astfel de situație de urgență și, dacă le-ar fi respectat, poate impresia de haos și devălmășie ar fi fost estompată.

Ei bine, și jurnaliștii au la dispoziție un astfel de manual în caz de urgență, un ghid de practici pentru situații de urgență, situații care necesită atenție și prudență în abordare. Se numește „Jurnalistul universal” și a fost scris de gazetarul britanic David Randall, o legendă a breslei.

Cartea conține un subcapitol care se numește „Dezastre” și chiar asta tratează: cum trebuie să abordeze o redacție de știri un eveniment tragic cum a fost cel din Apuseni. O să vă citez câteva proceduri din acest ghid și vă las pe voi să judecați dacă și în ce măsură a ținut cont de ele presa română în relatarea cazului avionului prăbușit în munți.

****

„Accidentele grave și catastrofele sunt foarte greu de tratat cu rapiditate și în maniera potrivită”, își începe Randall capitolul. „După ce lucrurile s-au mai liniștit, aceste evenimente pot părea foarte clare, dar nu astfel ajung ele mai întâi la reporter, ci în fragmente confuze de informație, care intră în conflict unele cu altele și pot induce cu ușurință în eroare”.

Coincidență, David Randall face studiu de caz pe un accident aviatic (închipuit). „...agenția transmite: Zborul EuroAir de la Frankfurt a aterizat forțat. Nu se știe încă dacă există victime. Acesta este momentul în care trimiteți un reporter și un fotograf la fața locului”.

În paralel și analog cu ceea ce ar trebui să facă autoritățile, se constituie o „celulă de criză” la nivelul redacției, se numesc redactori și graficieni care să consulte din timp în timp cât mai multe surse autorizate de informație.

Un lucru important pentru eficiența echipei este ca fiecare să știe ce are de făcut - asta e sarcina editorului, a șefului „celulei de criză”. „Trebuie să vă asigurați că membrii echipei dumneavoastră nu fac același lucru de două ori și că amănuntele relevante pe care le află ajung la redactorul de serviciu și la oricine altcineva are nevoie să le știe, cum ar fi omul care se ocupă de grafică”.

„Un alt lucru vital este să vă concentrați eforturile pentru a afla o cronologie detaliată a ceea ce s-a întâmplat. (...) Și nu vă grăbiți să găsiți vinovații. Prima reacție a multor ziare, când sunt confruntate cu un dezastru, este să se grăbească să arunce vina în spinarea cuiva. Este foarte posibil să înțelegeți lucrurile incorect. Concentrați-vă pe redarea unei imagini complete a ceea ce s-a întâmplat.”

Urmează problema victimelor. Nimic nu s-a schimbat în cei aproape 20 de ani scurși de la apariția cărții, în ciuda posibilităților tehnice de azi ale ziariștilor de a informa aproape instantaneu (de fapt, ăsta e mai degrabă un dezavantaj în astfel de situații).

„Estimările privind numărul victimelor sunt o sursă neîncetată de confuzie în primele câteva ore și, în cazul catastrofelor majore, poate chiar vreme de câteva zile. Mereu vor veni cifre controversate privind numărul morților și răniților. (...) După cutremurul din Tokyo, din 1923, de exemplu, cifrele din ziare privind numărul morților au urcat de la 10.000 la 500.000 și apoi la un milion, în numai trei zile. Cifra reală a fost de aproximativ 150.000 și, până să o anunțe, ziarele relataseră că muntele Fuji erupsese (nu era așa), că o insulă din Golful Sagami dispăruse sub valurile provocate de cutremur (fals) și că primul ministru al Japoniei fusese linșat de o mulțime ieșită din minți (de asemenea, incorect). De vreme ce estimările pot fi, de asemenea, sub cifra finală, cel mai bine este să cităm, cu atribuire, cifrele pe care le dau diversele autorități.”

În scenariul lui Randall, faptele sunt următoarele: un avion cu probleme de motor la aterizare, incendiu, 210 pasageri (printre care un ministru și starul rock Elton John), doar 60 de supraviețuitori, o bucată de avion căzută peste o școală unde se terminaseră cursurile. Sarcini de redacție:

- Declarații ale martorilor oculari (de la reporterii de teren și redactori pe telefon)

- Cronologia evenimentului, minut cu minut

- Cauza - „Atât cauza imediată, vizibilă, constituită de defecțiunile mecanice, cât și, poate, cauza mai profundă”

- Siguranța de zbor a acelui tip de aparat: câte accidente, cauze, dacă e posibil și poziția companiei producătoare

- Profilul companiei aeriene care deține aparatul

- Necrologul ministrului decedat

- Victimele (dacă e disponibilă lista pasagerilor), declarații de la rude

- Operațiunile de salvare. Cine și cum a acționat. Cine a condus operațiunile. Cine au fost eroii care s-au distins?

- Elton John. Care a fost rolul lui în operațiunile de salvare? Cu ce scop călătorea?

- Cronologia evenimentelor recente în Marea Britanie

- Descrierea scenei accidentului, relatare, atmosferă

- Cutia neagră - s-a găsit, a fost decriptată?

- Imagini și grafice. Hartă, traseu, impact

- Punctul de vedere al experților - se poate apela la specialiști și anchetatori implicați în evenimente similare

- Piesa de greutate - cele mai importante informații din materialele de mai sus reluate în articolul principal de pe prima pagină (aici nu prea mai e cazul, că ziarele tipărite au cam dispărut - n.m.)

Randall continuă: „Unii ar putea crede că un asemenea grupaj ar fi exagerat din punct de vedere al mărimii și al aplicabilității. Dar în cazul unui subiect de aceste dimensiuni ai șansa să realizezi un material detaliat pe o temă de mare interes public. Televiziunea va furniza prima știrile și imaginile imediate, dar ea nu poate oferi profunzimea pe care o oferă ziarele. Un program de știri de jumătate de oră conține doar atâtea cuvinte câte încap pe prima pagină a unui cotidian obișnuit de interes general. Și, chiar dacă acesta nu este motivul principal, dumneavoastră, ca editori de știri, veți fi judecați de subordonați și colegi (și de public, aș adăuga eu - n.m.) după acuratețea, viteza și profunzimea cu care înțelegeți să tratați subiectele importante”.

****

Citind ghidul lui Randall, observăm că presa română (nu ne putem raporta doar la o redacție sau alta) a comis toate greșelile semnalate de el, de la victime până la vinovați, dar a și acoperit toate fațetele poveștii, unele cu prea mult zel, și va mai descoperi și altele. Iar data viitoare va proceda la fel. Pentru că una din presiunile care apasă asupra jurnaliștilor, în afară de șefi, audiențe și deadline-uri, este și aflarea adevărului, adică interesul public.

Indiferent cât de mult se va mai scufunda presa noastră, precum insula din Golful Sagami evocată de David Randall, jurnalismul o să aibă mereu la îndemână câteva reguli de care să se țină pentru a se salva de la înec. Dar, mă rog, asta e ce cred eu. Sau sper... Nu vă spun vouă ce să gândiți sau ce să credeți. Pentru asta avem politicieni.