Este chiar aşa de important dacă politicienii îşi dau copiii la şcoli private?

În democraţiile consolidate şi moderne, sistemul privat şi cel public de Educaţie coexistă şi au depăşit deja retorica stânga-dreapta. Această manieră de a vedea lucrurile ar trebui să se încetăţenească şi la noi, mai ales în condiţiile în care opţiunile elevilor şi tinerilor pentru privat cresc uşor de la un an la altul.

Opţiunile private ale politicienilor, mai ales în materie de servicii medicale sau de educaţie private, vor stârni întotdeauna
interesul presei şi vor avea şi un impact destul de important asupra opiniei publice, în general.

Cum era de aşteptat, declaraţiile lui Victor Ponta despre opţiunea de a-şi da copiii la o şcoală privată au fost întoarse pe toate
părţille, făcându-se tot felul de interpretări şi conexiuni. Una ar fi cea de inconsecvenţă între revendicarea lui Victor Ponta de la
eticheta de politician de stânga şi opţiunea pentru o şcoală privată. O alta ar fi interpretarea că premierul în particular şi politicienii în general îşi dau copiii la privat pentru că ar fi o diferenţă de calitate şi că sistemul public este în mod necesar
prost şi ineficient. Mai mult, s-a speculat că politicienii (şi guvernanţi pe deasupra) au posibilitatea să îmbunătăţească sistemul public, dar nu o fac, pentru că nu vor sau nu pot şi atunci nu îşi bat capul prea mult şi optează pentru şcoli private.

Victor Ponta şi-a justificat deja opţiunea şi am cădea într-o capcană, dacă am încerca să abordam tema din perspectiva opţiunii
sale personale, în mod necesar subiectivă şi deci nerelevantă pentru o discuţie pe tema sistemului public şi sistemului privat de
educaţie. Dezbaterea ar trebui să plece de la general la particular, de la cifre, de la statistici, precum şi de la comparaţia cu alte
sisteme de educaţie europene.

Statisticile arată că trendul opţiunii pentru şcolile private este în creştere, în 2013 fiind mai mulţi elevi şi copii înscrişi
în învăţământul preuniversitar şi universitar decât în 2012. La începutul anului 2013 erau înscrişi în învăţământul
preuniversitar privat circa 100.000 de elevi şi copii (din totalul de circa 3,2 milioane de elevi). Nu luăm în calcul numărul
semnificativ mai mare de înscrişi în ciclul universitar. Deşi preponderent şi de bază rămâne sistemul public de educaţie,
trendul de opţiune pentru privat este în creştere.

Coexistenţa sistemului public cu cel privat în Educaţie este foarte sănătoasă şi nu trebuie privită, într-o economie de piaţă, ca
pe o sursă de discriminare sau de acces inegal la acest serviciu. Faptul că există o ofertă crescândă pe piaţă de şcoli/gradiniţe/licee private, precum şi opţiunile în creştere ale părinţilor pentru alternative educaţionale nu fac decât să dea consistenţă dreptului constituţional la Educaţie, prin posibilitatea părinţilor de a alege între oferte diverse.

Referindu-ne la interpretarea acestor opţiuni pentru sistemul public sau pentru sistemul privat într-o cheie ideologică, trebuie spus că ea este, din nou, uşor simplistă. În democraţiile actuale, stânga şi dreapta, liberalii şi socialiştii (social-democraţii) nu se mai încadrează şi nici nu se mai revendică de la poziţionări tranşant etatiste sau tranşant minimalist-etatiste, mai ales când
vine vorba de sistemele de educaţie sau medicale. Este clar că sistemul public de educaţie trebuie să existe în continuare şi
nici cei de dreapta, nici cei de stânga nu îşi pun problema să excludă unul sau altul dintre sisteme.

Date fiind aceste precizări, este chiar aşa de important dacă politicienii îşi dau copiii la şcoli publice sau private? Nicidecum, opţiunea rămâne a părinţilor şi faptul că unii îşi permit să opteze iar alţii nu, ţine de logica oricărei economii de piaţă. Şi este bine că există opţiuni.