Eternul dispreţ al lui Traian Băsescu faţă de electorat

Problema nu este că preşedintele face astfel de declaraţii, din moment ce nici nu mai contează pe scena politică. Problema este aceea că perpetuează o greşeală politică elementară, pe care o observăm şi la alţi aşa-zişi politicieni din jurul său: jignirea şi judecarea electoratului pentru opţiunile de vot exprimate. Este o greşeală facilă, pe care toţi politicienii, dacă vor să câştige din punct de vedere electoral, trebuie să nu o facă. Indiferent de cât de mult le scade popularitatea, electoratul nu trebuie şi nu are cum să fie judecat de către politicieni pentru opţiunea lor.

Până în 2009-2010, printr-o disimulare foarte bine împachetată, Traian Băsescu a avut ca aliat împotriva adversarilor săi politici şi instituţionali (PNL, Tăriceanu, judecătorii, CSM etc) „poporul”. „Poporul” îl reconfirma în funcţia de preşedinte în mai 2007 (atenţie, fără cvorum!), „poporul” nu protesta şi nu îl contesta încă, „poporul” îl realegea preşedinte pentru a doua oară în decembrie 2009. Poporul, care căpătase deja o aură simbolică în retorica preşedintelui nu avea să fie însă un aliat veşnic al său. În mod neaşteptat pentru preşedinte, dar în acelaşi timp, în mod raţional, poporul, adică electoratul, începând cu 2010, avea să-l deligitimeze, transformându-se brusc dintr-un aliat într-un adversar.

Acest moment de ruptură i-a scăpat de sub control lui Traian Băsescu neştiind cum să-l gestioneze de o manieră raţională. A intrat într-o pasă afectivă, prin incapacitatea de a-şi accepta declinul şi slăbirea rapidă în popularitate şi inversat retorica: a început să folosească anumite instituţii, care până atunci îi fuseseră ţinte de atac, drept aliaţi pentru a ataca poporul. Poporul devenise dintr-odată duşman, pentru că nu era capabil să înţeleagă contextul crizei economice şi nici măsurile anunţate de el şi de guvernul său. Chiar şi atunci, deşi afectat puternic de valul de contestare, nu îndrăznea să reducă poporul, societatea, cetăţenii etc. la noţiunea de electorat. Folosea retorica atacului, dar la adresa poporului, nu la adresa electoratului, pentru că ştia că mai are nevoie de el, într-un eventual referendum de demitere. Acum, pentru că este la finalul posibilelor sale mandate, Traian Băsescu nu-şi mai ia nici cea mai mică precauţie de discurs, şi reduce simbolistica de altă dată din jurul poporului, la abordarea seacă, statistică, de electorat. Într-un acces de sinceritate maximă, preşedintele spune, fără menajamente că electoratul din România nu ştie ce şi cum votează şi nici nu prea are discernământ. Cam asta înseamnă lipsa de maturitate politică pe care Traian Băsescu o reproşează românilor. Cu diferenţa că acum chiar îşi permite, nemaiavând nimic de pierdut.

Dacă este oportun sau mai puţin oportun ca un cvorum de prezenţă să fie ridicat sau scăzut este o discuţie care se poate face şi se pot aduce foarte multe argumente pro şi contra uneia sau alteia dintre variante. La fel, societatea poate avea o maturitate politică mai mare sau mai mică. Însă indicatorul pentru măsurarea maturităţii politice a unei societăţi nu va putea fi niciodată opţiunea de vot. Argumentul de genul celui invocat de preşedintele Traian Băsescu – nu putem avea un prag de 30% pentru că electoratul din România este imatur – nu are ce căuta în discursul unui politician, mai ales din partea unuia ales prin vot popular. Iar în ceea ce îl priveşte pe T. Băsescu, el este unul dintre actorii care a profitat de diverse condiţii de cvorum în mod conjunctural: în 2007, la demitere, a fost reînscăunat cu un cvorum de sub 50%, la fel de bine cum în 2009, i-a fost validat, la un mare noroc, referendumul privind Parlamentul unicameral, cu un cvorum de puţin peste 50%.

Dispreţuirea electoratului, pe care Traian Băsescu a ridicat-o la rang de ideal-tip, este o greşeală politică facilă pe care preşedintele încă o face, cu menţiunea că în cazul său chiar nu mai are nicio importanţă. Din această greşeală politică elementară şi facilă trebuie însă să înveţe toţi politicienii dacă vor să gestioneze în mod raţional situaţiile de criză cu care se vor confrunta. Un comportament similar, de subestimare a votanţilor, a fost practicat şi de PDL în perioada 2010-2012 şi rezultatul este cel pe care îl vedem cu toţii. O retorică similară, revanşardă şi de reproş la adresa electoratului, se mai observă, în prezent, şi din partea fostului ministru al Educaţiei şi actual consilier prezidenţial, Daniel Funeriu. Ori de câte ori are ocazia, acesta reproşează, la propriu, electoratului USL că merită ceea ce i se întâmplă (fără să aibă argumente pentru ce anume i se întâmplă rău) pentru că a fost incapabil şi a avut această opţiune politică. Politicieni de acest gen care reproşează societăţii româneşti lipsa de maturitate politică trebuie să reflecteze ei înşişi la acest concept, pentru că a judeca electoratul pentru opţiunile sale de vot este dovoda cea mai clară de lipsă de maturitate politică.