Fotbaliştii pe care ţi-i arată tata

Am văzut atunci cursa lui Cămătaru pe Rasunda, bara lui Hagi pe Wembley, golul uriaş al lui Bölöni împotriva Italiei. Erau imaginile cu care începeam să construiesc povestea fotbalului meu.

Eram prea mic să stau într-un loc un meci întreg, dar destul de mare să ascult poveştile tatei şi ale prietenilor săi. Lângă ei şi cu Domozină la radio, aveam să înţeleg că Balaci e irepetabil, că Boloni e deştept, Cămătaru puternic, că Irimescu are tun în loc de picior, că Lung e înaripat, dar că cel mai respectat e Costică Ştefănescu. Şi visam ca atunci când o să joc fotbal, eu să fiu precum Ştefănescu.

La nervi, tata spunea despre fundaşii naţionalei că au doar două fire în cap care, din când în când, se ating între ele. Puţini să fi scăpat de gratularea asta. Costică Ştefănescu era singurul pe care, în pasiunea sa, tata nu l-a beştelit în vreun fel. Cu timpul aveam să înţeleg şi de ce. Mereu cu capul sus, ministru al apărării, bun şi cu mingea, de la Ştefănescu porneau toate: şi organizarea în apărare şi plecările în atac. Dar cred că nu era vorba numai de fotbal. Ştefănescu, jumătate fotbalist, jumătate istorie în devenire, vorbea din privire. Nici cel mai înalt, nici cel mai voinic, pe el se vedea că e şeful. Şi ce şef! Liderul unei generaţii care, blocată în România, aduna câte două vedete pe fiecare post. Liderul unui vestiar în care se echipau Cârţu, Crişan, Ungureanu, Ţicleanu, Negrilă. Iar la Naţională îi ţinea în mână şi pe cei care veneau la Steaua şi la Dinamo. Aşa a strâns aproape 500 de meciuri în Liga 1 aproape 70 la Naţională, 60 în cupele europene - pe vremea când nu existau grupe, 3 titluri şi mai multe cupe.

Anii aveau să treacă, să apară marea Steaua şi generaţia de aur. Încet-încet, copilul de atunci avea să-şi schimbe idolii. De Ştefănescu aveam să aud mai rar. Din transmisiile radiofonice am înţeles că plecase la Braşov, unde şi juca şi antrena. Nu am înţeles de ce se întâmplase lucru ăsta, presa vremurilor nu te ajuta prea tare. „O fi îmbătrînit şi el”, spunea tata. Aşa o fi fost, mai ales că din radioul deschis peste tot în cartier la „Fotbal minut cu minut”, am auzit la un moment dat că şi-a dat un autogol. M-a durut atât de rău mingea aia sărită în el, că n-am uitat nici până azi.

În anii de după revoluţie i-am pierdut urma. Sporadic, câte o ştire avea să-mi spună că idolul copilăriei mele devenise un nomad al fotbalului: Siria, Qatar, Israel, să vadă şi cei de acolo cum arată un fotbalist de poveste. A stat patru ani lângă generaţia de aur, ca secund al lui Iordănescu, semn că şi marii fotbalişti au nevoie de modele. Între timp i-am citit şi povestea. De la copilul din Săbăreni care venea 10 kilometri la Bucureşti cu bicicleta, până la omul de succes care i-a cumpărat tatălui un tractor ca să aibă cu ce munci. Trei zile a dormit bătrânul în cabină de fericire.

La final însă nu s-a mai înţeles cu fotbalul românesc. Căci aici nu se mai scriu poveşti, nu se mai naşte istorie şi lumea nu ştie la ce sunt bune monumentele. Destinul său se potriveşte cărţilor - dar cine mai citeşte astăzi? - , iar la televizor Costică Ştefănescu nu făcea rating, că nu înjura pe nimeni. Despre sine avea să declare cu câteva zile înainte de moarte că nu e într-o situaţie prea fericită, dar că se luptă. Delicat şi puternic, aşa cum îl surprinde şi poza de la sfârşitul meciului de poveste de pe Wembley. În centrul imaginii, nu tocmai înalt, nu tocmai voinic, între Iovan, Cămătaru şi Lung, cu Mircea Lucescu aplecat în faţa sa. Căpitanul salută timid, cu o mână ridicată uşor în sus, dar ochii îi râd din toată inima: noi am făcut puţină istorie aici!