Inițiativa România Liberală: Efecte asupra PNL. Posibile efecte asupra scenei politice

De la bun început, trebuie să spunem că eventuala excludere din PNL a celor care se asociază IRL nu ar fi deloc nelegitimă. IRL își propune o colaborare cu Mișcarea Populară (deci cu Traian Băsescu) și atacă direct politica PNL din prezent și pe Crin Antonescu. Mai mult, mizând pe o eventuală colaborare cu Mișcarea Populară, putem vorbi despre o încălcare a protocolului USL, nu doar de contestarea direcției în care îndreaptă PNL. Dacă PSD ar dori cu adevărat să agite apele în PNL ar putea cere liberalilor, cu protocolul USL în față, să rezolve problema.

În același timp, nu trebuie uitat un lucru. Situația de astăzi a PNL este foarte asemănătoare cu cea din 2007, când a luat naștere Platforma Liberală, sub conducerea lui Valeriu Stoica și Theodor Stolojan. Atunci, președinte al PNL nu era nimeni altul decât susținătorul de astăzi al IRL, Călin Popescu Tăriceanu (care a calificat ca ”deplorabilă” amenințarea lui Antonescu). Atunci, Tăriceanu i-a dat afară pe Stolojan, Stoica și susținătorii săi. Prin urmare, de ce ar fi Crin Antonescu neîndreptățit să apeleze la o metodă similară? Până la urmă, cât de mult timp va putea accepta PNL în rândurile sale o mișcare ce îi contestă deciziile strategice?

Pornind de la premisa că inițiatorii IRL ar fi excluși (și poate chiar susținători ai Inițiativei, precum Tăriceanu) putem aduce în atenție câteva posibile consecințe politice la care nimeni nu pare să se fi gândit până acum:

Este deja cunoscut faptul că partidele din USL vor candida separat la alegerile europarlamentare. Acest lucru înseamnă din start că imaginea politică de astăzi nu se va proiecta în europarlamentare – niciun partid nu își va putea surclasa singur adversarii de maniera în care a făcut-o USL cu ai săi (în primul rând cu PDL).

Zona de dreapta trece printr-un proces acccelerat de fragmentare, existând acum PNL, PDL, Alianța D.A. (reloaded) formată din Forța Civică și PNȚCD și mișcări de tipul IRL sau MP. Într-un astfel de context, în care PNL nu va mai beneficia de aportul structurilor PSD, rezultale scrutinului din primăvara lui 2014 ar putea să aducă o surpriză reală și negativă pentru liberali - respectiv, diferența dintre PNL și adversarele cu care își dispută Dreapta să nu mai fie atât de mari. Iar dacă o parte din formațiunile de pe Dreapta ajung să se alieze, atunci surprizele pentru liberalii pot fi dintre cele mai urâte.

Pe partea stângă, PSD nu are adversar, nefiind de anticipat că PPDD va reuși (chiar și în lipsa unei guvernări spectaculoase a social-democraților și liberalilor) să capitalizeze suficient electorat pentru a contesta în vreun fel supremația PSD. Prin urmare, există posibilitatea ca PSD să obțină un scor mare (similar cu ce arată sondajele), aflându-se la distanță apreciabilă de următorul partid clasat.

Într-un astfel de scenariu, situația pentru Crin Antonescu poate deveni dramatică – respectiv, marja sa de negociere se va îngusta și în relația cu PSD și cu eventuale soluții de rezervă, de tipul PDL (aripa Blaga).

Prin urmare, IRL nu este relevantă prin ce îi poate face de una singură lui Crin Antonescu, ci prin șirul de consecințe pe care le poate genera odată cu ejectarea din rândurile liberalilor (logică din multe puncte de vedere) a celor care au inițiat-o și poate chiar și a celor care o susțin verbal.

Crin Antonescu este acum între ”ciocan și nicovală”, între varianta de a tranșa odată pentru totdeauna disputa internă cu contestatarii săi, prin excluderea acestora, dar asumându-și pe termen mediu riscurile descrise mai sus sau aceea de a nu lua nicio decizie, sperând că dizidenții vor pleca singuri, ceea ce îi poate submina autoritatea în PNL.

Dincolo de aceste posibile evoluții (nu pretind că dețin adevărul absolut) aș vorbi despre un fenomen recurent în zona dreptei românești. Incapacitatea de a se coagula într-o singură mișcare sau măcar într-o mișcare politică dominantă, dincolo de un ciclu electoral. Când obiectivele politice au fost atinse sau, dimpotrivă, în urma unei înfrângeri zdrobitoare (vezi anul 2000) intervin fricțiunile, războialele fratridice, lupta cu ”demonii” din interior. Aceasta este oarecum o manifestare firească în condițiile în care aici a existat permanent o competiție pentru supremație.

Dreapta Românească nu și-a găsit, după Corneliu Coposu, liderul care să o reunească. Mulți au crezut că acesta ar putea fi Traian Băsescu, dar n-a fost să fie. ȘI nu pentru că în mandatul său nu ar fi impus politici de dreapta sau chiar neconservatoare (le-a impus prin guvernele subordonate, evident, nu direct), ci pentru că dorința de victorie pare să îi afectat de multe ori viziunea pe care a părut să o aibă în perioada 2005-2007, în sensul amintit.