Ion Iliescu: Regimul de până în 1989 a fost, în esenţa sa, un soi de dictatură de dezvoltare

AGERPRES: Aţi avut în vedere elucidarea în întregime a discuţiilor, disputelor şi controverselor pe tema familiei, originii şi evoluţiei lui Ion Iliescu ca tânăr de stânga, care aderă la comunism nu din interes, ci din convingere?

Ion Iliescu: Nu am intenţionat să scriu o carte polemică. Este doar o mărturie despre nişte vremuri frământate şi despre destinul unui om, care a făcut o alegere: aceea de a fi la stânga. Este mai mult decât o opţiune politică, este un mod de a te raporta la realităţi, la oameni, de a respecta nişte valori şi principii. Am prezentat adevărul meu, despre familia mea, despre vremurile pe care le-am trăit, despre relaţiile, deloc simple, cu politicul, în mai multe regimuri politice. Este mărturia mea despre evenimentele care mi-au marcat viaţa, despre oamenii care mi-au influenţat mintea şi viaţa. S-au spus multe neadevăruri despre mine şi despre ai mei, neadevăruri care au făcut parte dintr-o luptă politică adesea fără orizont şi fără finalitate. Sunt un om de stânga. Comunist? Nu cred. Comunismul este mai degrabă o etichetă, pusă pe un sistem care nici acum nu este definit şi înţeles pe deplin. Eu am aderat, cum am spus, la un sistem de valori care au definit, în interbelic şi după, stânga, în general, şi în special stânga occidentală. Ne cunoaştem puţin şi superficial istoria, folosim prea multe clişee când judecăm lucrurile. Da, tatăl meu a fost unul dintre membrii Partidului Comunist din România. A plătit pentru asta cu sănătatea, s-a stins din viaţă mult prea tânăr. A încercat să dea glas nevoilor celor ca el, celor care trăiau din muncă, erau discriminaţi şi trataţi fără pic de respect, care nu-şi puteau întreţine decent familiile. Alături de el, în închisorile şi lagărele interbelice se aflau oameni care proveneau din toate mediile sociale şi intelectuale, oameni care, ca şi tatăl meu, credeau că se impune o schimbare radicală a sistemului politic şi social românesc, profund inechitabil, polarizat economic şi social. Acel sistem, care nu voia să accepte ideea democratică, până la urmă, a egalităţii cetăţenilor în drepturi şi obligaţii, care îşi trimitea adversarii la închisoare, care excludea pe oricine nu era de acord cu el, a pus în pericol România Mare, şi nu duşmanii închipuiţi, pe care şi-i inventa pentru a-şi justifica abuzurile. Am simţit pe pielea mea această represiune de la o vârstă fragedă. Din cauza tatălui meu, care era deţinut politic, mi s-a interzis accesul la educaţie, în anumite forme de învăţământ. Ce a rezolvat o astfel de abordare? Societatea era mai divizată decât vrem să admitem acum. Eşecul României interbelice este, în primul rând, un eşec al democraţiei. De aceea, imediat după război, aflat la vârsta la care începeam să înţeleg mizele şi imperativele luptei politice, am aderat, alături de alţi tineri de vârsta mea, la mişcările de tineret de stânga. Care, în acel moment, erau preocupate de construirea unui climat politic cu adevărat democratic, propice dialogului şi participării egale pentru toţi. Şi pot spune că aceeaşi preocupare pentru un climat democratic se regăsea şi în rândul tinerilor de alte orientări politice. Cred că, într-un fel sau altul, eram cu toţii conştienţi că sistemul politic interbelic era mort şi trebuia pus altceva în locul lui. Că aceste evoluţii au fost întrerupte în 1947-1948, în circumstanţe speciale, generate de statutul post-belic al României, este o realitate şi nu cred că a servit interesele pe termen lung ale societăţii româneşti. Cu toate astea, nu putem arunca în derizoriu sau nega evoluţiile României din acei ani, care au însemnat şi suferinţe, nu doar ale celor din închisori, ci ale tuturor românilor, 'comunişti' sau nu. Şi pun cuvântul între ghilimele, pentru că, dacă privim retroactiv, regimul de până în 1989 a fost, în esenţa sa, un soi de dictatură de dezvoltare, cu partid unic, ideologizat la început, dezideologizat la sfârşit, care şi-a atins unele dintre obiective, a eşuat în altele. Din păcate, regimul a ascultat prea puţin vocea celor cu adevărat de stânga, care, într-un fel sau altul, chiar dacă au trăit în acel sistem, nu s-au regăsit niciodată cu adevărat în el. Iarăşi, din păcate, în zelul de a recupera interbelicul, pe care continuăm să-l idealizăm, şi să-l acceptăm necritic, în aceşti ani post-revoluţionari stânga a fost şi este din nou ostracizată, pusă la zid, acuzată de toate relele. Ca şi în interbelic, şi acum sistemul politic este dezechilibrat, lipsindu-i o stângă bine conturată ideologic şi dispusă la asumarea acestei identităţi. PSD este în schimbare, încearcă să se redefinească, îşi caută modele. Stânga europeană este şi ea departe a fi sigură de identitatea ei. Realităţile le vor obliga şi pe una, şi pe cealaltă să iasă din iluzii şi să revină la valorile de egalitate şi de justiţie socială, de luptă pentru democraţie, pentru drepturi şi libertăţi, care au consacrat stânga.

AGERPRES: Ne puteţi spune dacă aţi abordat o imagine a României interbelice complexă şi autentică, reliefând contrastele şi crizele care au dus la prăbuşirea României Mari?

Ion Iliescu: România interbelică, aşa cum spuneam, a fost idealizată, şi asta ne împiedică să înţelegem unde am greşit atunci, pentru a nu mai repeta acele greşeli. Departe de mine gândul de a o prezenta în alb şi negru. Ar fi o vulgarizare nepermisă a subiectului. După Marea Unire s-au petrecut multe lucruri pozitive, mai ales în planul dezvoltării economice şi al modernizării politice şi instituţionale. Din păcate, aceste evoluţii pozitive au fost întrerupte de Marea Criză din 1929-1933, de eşecul democratic şi de politicile revizioniste ale puterilor învinse în război. Construcţia naţiunii, după Marea Unire, a fost lentă şi contradictorie. Educaţia era instrumentul principal la îndemână pentru asta. S-au făcut progrese, dar ele, raportate la nevoi, au avut un impact prea mic asupra cetăţenilor şi asupra naţiunii. Accesul la educaţie pentru cei mai mulţi copii, proveniţi din familii nevoiaşe, era foarte dificil. Ştiu cât de greu mi-a fost mie să învăţ, ce sacrificii au trebuit să facă toţi ai mei pentru ca eu să pot să-mi urmez studiile. Abandonul şcolar din cauze economice era la ordinea zilei. Mulţi dintre profesorii mei făceau tot ce puteau pentru a ne ajuta, îşi înţelegeau şi îşi luau în serios menirea. Proasta guvernare, derivele totalitare ale sistemului politic au născut mişcări politice radicale. Scoaterea în afara legii a Partidului Comunist, ca şi modul brutal în care au fost tratate alte mişcări politice şi civile care militau pentru democraţie şi apărau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost contraproductive. În acelaşi timp, ascensiunea extremei drepte, cu complicitatea Puterii, a complicat şi mai mult lucrurile. României, şi nu doar ei, i se ofereau două modele, care ofereau, aparent, răspunsuri la consecinţele crizei: modelul fascisto-nazist şi cel sovietic. Ambele totalitare, nedemocratice, cu partid unic. Din păcate, modelele au avut adepţi chiar şi printre unii dintre reprezentanţii partidelor 'normale', clasice, de pe scena politică. De asta a profitat Carol al II-lea. Şi lucrurile au degenerat, până la amputarea teritorială a ţării şi intrarea în război. Deşi copil, am trăit aceste evenimente. Rebeliunea legionară a dus la asasinarea unui bun prieten al tatălui meu, şi el cu angajament la stânga. Au murit evrei, a urmat procesul de 'românizare' şi discriminarea evreilor. Am simţit toate astea, trăiam printre oameni. Poate că dacă România interbelică ar fi fost mai urbanizată şi industrializată, s-ar fi găsit mai uşor forţe care să se opună celor nedemocratice şi antisemite. Slăbiciunile interne au dus inclusiv la pierderea de teritorii.

AGERPRES: Putem găsi, de asemenea, o imagine detaliată asupra începuturilor stângii comuniste, diferită atât de varianta comunistă din perioada 1948-1989, cât şi de anatemizarea de după 1989?

Ion Iliescu: Nu este doar despre mişcarea comunistă, din care tatăl meu a făcut parte. Este şi despre mişcarea democratică, la care au aderat atât oameni simpli, cât şi reprezentanţi ai elitelor intelectuale. Cred că această mişcare a avut, la rândul ei, o contribuţie importantă la conştientizarea pericolelor totalitare în interbelic, pentru o democraţie funcţională, efectivă, pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti. Aş putea spune că, în mare măsură, această stângă democratică a avut un rol mai mare în opţiunea mea la stânga. Nici tatăl meu nu a fost un adept al liniei dure a Moscovei, imprimată tuturor partidelor comuniste în epocă. El cunoştea bine realităţile româneşti, ştia ce impact negativ au avut aprecierile despre România ale Cominternului, spre pildă. Poziţia lui nu a convenit conducerii PCR, şi acest conflict i-a grăbit sfârşitul. Dar, cu sau fără ocupaţia sovietică, lucrurile s-ar fi schimbat radical în politica românească. Ocupaţia sovietică a dus lucrurile în direcţia pe care o ştim. Mulţi oameni de stânga - este şi cazul meu - au continuat să militeze în cadrul existent, deşi eram convinşi că nu asta ne-am dorit şi imaginat după război. Am contribuit la reconstrucţia ţării, la crearea unor instituţii, la început democratice, care se adresau tinerilor, elevi şi studenţi, am învăţat, am încercat să facem bine. Cine îşi imaginează PCR ca un partid monolit, omogen, greşeşte. Întotdeauna a existat o diversitate de opinii şi de interese în rândurile sale. Erau diferenţe de educaţie, de mentalităţi, de vârstă, de experienţe personale. Şi au existat mereu tabere, care au luptat pentru putere, mai mult sau mai puţin public. Aceste lupte pentru putere au provocat, în primii ani ai puterii comuniste, victime, precum Lucreţiu Pătrăşcanu. Stalinismul românesc a fost o perioadă întunecată, care a făcut mult rău şi oamenilor, şi gândirii de stânga. Eliminarea adversarilor politici, indiferent că erau de stânga sau de dreapta, imitarea proceselor staliniste de la Moscova, negarea oricăror forme de gândire autonomă, încercarea de anulare a identităţii naţionale, toate astea au generat o reacţie identitară, atât la nivelul conducerii PMR, cât şi la nivelul societăţii. Gheorghe Gheorghiu-Dej a speculat această reacţie şi a reuşit să-şi întărească poziţia în faţa grupului de lideri venit de la Moscova. Pe această reacţie a venit şi episodul de liberalizare din anii '60 şi pe această reacţie a ajuns conducător al PCR Nicolae Ceauşescu. Dar asta n-a adus prea multe în planul gândirii şi acţiunii de stânga, dimpotrivă.

AGERPRES: Ce încercaţi să oferiţi în acest context cititorilor?

Ion Iliescu: Am încercat să ofer cititorilor o imagine cât mai nuanţată cu putinţă a evoluţiei regimului politic românesc din anii '40 până la Revoluţie. Eu am avut un avantaj, care mi-a permis să cunosc lucrurile în complexitatea lor: perioada petrecută în străinătate, la Praga, la UIS, în mişcarea studenţească internaţională, unde am cunoscut oameni care, în deceniile următoare, au devenit lideri politici importanţi atât în ţările aşa-zis socialiste, în Occident şi Africa sau Asia. Contactul cu dezbaterea de idei este extrem de important. Absolutizarea unei idei, oricât de bună ar fi ea, o transformă în dogmă şi îi anulează efectele pozitive. Din acest punct de vedere, URSS a greşit dublu: s-a închis într-o dogmă marxist-leninistă, care a închis modelul, l-a osificat, l-a depărtat de realităţi, şi a sancţionat dur încercările celorlalte ţări socialiste de a crea modele alternative, de a gândi viitorul sistemului. Poate că intervenţia împotriva Budapestei, în 1956, a fost mai puţin despre această încercare de a crea alternative, dar sigur invazia din Cehoslovacia, din august 1968, despre asta a fost. Primăvara de la Praga, dar şi cele ce se petreceau în România exprimau această nevoie de alternative, de aducere la zi a modelului. Din păcate, lucrurile se repetă acum, mai blând, ce-i drept, cu aceia care contestă modelul unic al globalizării neo-liberale, spre pildă. Vorbind despre momentul 1971 şi revenirea României la dogmatism, este evident că semnalul dat de Moscova prin invadarea Cehoslovaciei nu avea cum să nu fie receptat de Ceauşescu. Un Ceauşescu rămas tributar unei gândiri totalitare. Eu cred că avea de ales între a continua atât deschiderea către Occident sau de a reveni la dogmă. Viaţa a demonstrat că nu era capabil să facă deschiderea necesară, care presupunea trecerea la un sistem pluripartid, pentru că logica liberalizării aici ducea. Revenirea la dogmă nu însemna - nu a însemnat - revenirea la linia promovată de Moscova. A fost o dogmă proprie, care a avut în centrul ei cultul personalităţii, refuzul de a împărţi puterea cu altcineva, nici în partid, nici în stat. Dar Moscovei i s-a dat de înţeles că România nu va abandona 'lagărul socialist', şi nici regimul cu partid unic. Ceea ce, până la urmă, asta dorea Uniunea Sovietică. Şi România chiar nu s-a abătut de la dogma imaginată de Ceauşescu, dogmă inspirată şi din cea nord-coreeană. Episodul 'plata datoriilor' a fost tot o încadrare în dogmă. Era un mijloc prin care se putea rupe de Occident şi evita presiunile lui pentru deschidere şi democratizare, pentru împărţirea Puterii. Un episod de austeritate, cu efecte aproape identice, îl trăim acum. Iar - şi atunci, şi acum - principalele victime sunt sistemele publice de educaţie şi de sănătate, infrastructurile, investiţiile în modernizarea aparatului productiv, în cercetare, dezvoltare. Cei care promovează acum austeritatea ar fi putut studia episodul românesc de austeritate din anii '80. Ar fi putut evita multe erori. Fac această paranteză, pentru că vreau să subliniez încă o dată pericolul transformării ideilor în dogme. Este şi un îndemn la gândire autonomă, la generarea permanentă de modele alternative, de implicarea cetăţenilor în definirea şi aplicarea politicilor publice. Divorţul dintre cetăţeni şi guvernare nu este un lucru bun, indiferent de epocă şi de sistem politic.

AGERPRES: Ne puteţi spune dacă există, în carte, o galerie de portrete politice importante ale perioadei 1940-1989?

Ion Iliescu: Am evocat nu doar figuri ale liderilor politici. Aş putea spune că am dedicat o bună parte a cărţii evocării unor personalităţi ale vieţii intelectuale, culturale şi ştiinţifice, oameni care m-au marcat şi oameni cu care am lucrat în decursul timpului. Ei au reuşit să facă mai suportabilă viaţa românilor în vremuri grele pentru noi toţi.

AGERPRES: Reuşeşte cartea, mai mult decât toate celelalte cărţi semnate de dumneavoastră până acum, să furnizeze un autoportret al autorului?

Ion Iliescu: Asta va decide cititorul. Eu sunt doar un povestitor, un martor, printre mulţi alţii. Nu încerc să mă justific. Vreau doar să-i fac pe cititori să înţeleagă cum am ajuns să iau o serie de decizii, ce m-a determinat să optez pentru un angajament la stânga, cum a evoluat atitudinea mea faţă de sistem. Cred că, indiferent de 'meandrele concretului', care sunt o realitate, oricât ar insista unii să transforme sensul acestei sintagme, pe care am folosit-o într-o împrejurare care îmi aduce aminte de un om la care am ţinut mult, Dan Hăulică, cel care a marcat epoca sa cu celebrul proiect al revistei 'Secolul 20', am reuşit să transmit ceva ce mie mi se pare esenţial în viaţa fiecărui om: importanţa unei opţiuni şi consecvenţa urmăririi finalităţii ei. Această carte nu este despre putere. Sincer, nu mi-am imaginat că voi ajunge, vreodată, primul om în stat. Nu sunt dependent de putere. Puterea este doar responsabilitate faţă de ceilalţi, n-ar trebui să te schimbe, să-ţi dea un statut aparte. Suntem toţi egali în drepturi şi obligaţii. Cel care deţine şi exercită puterea trebuie să vegheze ca această egalitate să existe pentru toţi. Nu cred că regimul 'comunist' m-a schimbat în ceea ce priveşte atitudinea mea faţă de putere. Cu ea poţi face bine, sau poţi face rău. Am văzut răul pe care îl poate face puterea, şi nu doar aceea din comunism. De asta sunt reticent când văd oameni care se cred providenţiali, care cred că sunt deasupra tuturor, că legea nu este pentru ei. Acest mod de gândire distruge orice instituţie politică. Şi am mai învăţat un lucru: democraţia nu poate exista în absenţa cetăţenilor care-şi asumă responsabilităţi. De fapt, eu asta am făcut, şi sunt mândru de ceea ce am făcut: mi-am asumat responsabilităţi. Restul poate fi judecat în fel şi chip...