Libertatea extremă şi extremismul religios

Ceea ce s-a întâmplat astăzi la Paris este rezultatul tragic al unui conflict al extremelor: libertatea de exprimare dusă la extrem şi extremismul religios. Cu puţin cinism, asta ar putea fi considerată partea bună a lucrurilor – un astfel de conflict apare foarte rar, în condiţii extreme, când se întâlnesc două extreme.

Dacă o luăm cronologic, conflictul dintre umorul caricaturizat occidental şi islamişti a început în 2005, odată cu publicarea a 12 caricaturi cu Mohamed într-o publicaţie daneză. De-atunci au pornit ameninţări la adresa caricaturistului şi a celor care vor prelua şi difuza caricaturile. Inutil să precizez  că Charlie Hebdo a preluat caricaturile. În România nu prea au apărut şi aflăm că asta a fost rezultatul unui episod interesant dezvăluit astăzi de Cristian Tudor Popescu.

Au trecut aproape zece ani pentru ca ameninţările împotriva batjocoririi islamului să se transforme în fapte. Din păcate, în astfel de cazuri, fapte înseamnă (şi) moarte. Totuşi, nu ne putem declara luaţi prin surprindere, cel puţin în privinţa actului. Orice – şocaţi, îngroziţi, revoltaţi, îndureraţi – dar nu luaţi prin surprindere. Ne-au luat prin surprindere doar momentul şi locul, dacă nu ne luau prin surprindere, ar fi însemnat că le cunoaştem şi, prin urmare, atentatul ar fi fost dejucat.

Nu ştim elementul care a declanşat această reacţie chimică letală, în momentul de faţă nu ştim nici măcar cine sunt atacatorii, de la ce grupare se revendică. Elementele apărute şi declaraţiile martorilor spun însă că e vorba de islamişti (au strigat Allahu Akbar! înainte de a începe să tragă, plus alte indicii).

Însă putem să spunem onest că nu ne-am fi aşteptat la aşa ceva niciodată, în condiţiile în care vedem crime comise pentru mai puţin? Jihadiştii Statului Islamic ne arată zilnic că se poate viola dacă o femeie nu e acoperită cum trebuie, se pot tăia mâini dacă nu şi-au făcut rugăciunea cum scrie Coranul, se poate ucide (în masă) dacă nu crezi în Dumnezeul lor sau, mai rău, crezi în altul. Probabil nu există crimă mai mare decât să iei în râs numele/figura lui Alah. Iar caricaturiştii de la Charlie Hebdo, slavă Domnului, se pricepeau de minune la asta. (E drept, îl tratau nediscrimantoriu şi pe Dumnezeul catolicilor şi orice fel de credinţă, au văzut probabil că asta aduce audienţă.)

A ucide în numele credinţei este un lucru pentru care ei sunt educaţi – când spun „ei”, nu mă refer la toţi musulmanii, ci la cei care ajung să comită astfel de atrocităţi. Noi suntem educaţi să fim toleranţi. Ei sunt educaţi să vadă lumea într-un singur fel, conform credinţei lor. Noi suntem educaţi să fim „corecţi politic”, să vedem lumea în toate felurile, conform tuturor credinţelor.

Se dezbate acum dacă publicarea unor astfel de mesaje/caricaturi ar trebui oprită sau nu. Că un asemenea gest ar însemna cenzură, cedare în faţa fricii. Sunt de acord cu asta şi sunt adeptul libertăţii totale de exprimare. Dar sunt de acord şi că libertatea mea de exprimare îl poate afecta pe altul. Dacă cenzura nu vine din interior (când spun cenzură mă refer la a fi conştient că actul meu provoacă intenţionat sensibilităţile celuilalt), degeaba este impusă din afară.

E în natura umană să împingă lucrurile din ce în ce mai departe. Oare libertate totală de exprimare înseamnă că trebuie să o şi exerciţi? Nu contează ce cred eu, pentru că se va găsi întotdeauna un altul care crede exact opusul. Contează faptele. Iar faptele spun că nişte oameni au fost vânaţi şi ucişi pentru că şi-au exercitat libertatea totală de exprimare.

Vor fi în continuare oameni care îşi vor exercita această libertate. Şi oameni dispuşi să ucidă pentru a îngrădi acest drept. Sper să nu se mai întâlnească, pentru că un creion nu te poate apăra de glonţ.