Marile eşecuri ale energeticii româneşti

Din 1990 şi până azi, autorităţile române au conceput şi realizat zeci de strategii energetice care în timp s-au dovedit bune doar pentru a umple rafturile unei biblioteci. Pe vremea premierului Călin Popescu Tăriceanu s-a conceput o idee potrivit căreia aproape tot sistemul energetic naţional să fie înglobat într-o singură companie, pe calapodul fostului Conel şi pe modelul CEZ, compania de stat din Republica Cehă.

Schimbarea guvenului şi venirea PDL la putere a generat un nou concept – crearea a două companii, Electra şi Hidroenergetica -, care să adune tot ce e mai bun din sistem. Şi această idee a căzut, pentru că s-au împotrivit sindicatele de a Hidroelectrica. Singurele modificări reuşite până azi sunt crearea Complexelor Energetice Oltenia şi Hunedoara, enitităţi care au adunat producătorii de curent termo din Oltenia şi Valea Jiului, precum şi producătorii de cărbune din aceleaşi zone geografice. Cele două companii fac cu greu faţă pe piaţă din cauza scăderii consumului de energie şi a intrării abrupte în sistem a centralei Petrom de la Brazi şi a fermelor eoliene, care au muşcat cote importante de piaţă.

Marile proiecte energetice au rămas în stand-by, deşi intenţiile se anunţau ca fiind spectaculoase. Unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă nu îşi găsesc investitori. Acelaşi lucru se petrece şi la hidrocentrala pe pompaj de la Tarniţia-Lăpuşteşti de lângă Cluj. Cablul sumbarin care urma să traverseze Marea Neagră de la Constanţa în Turcia a murit din faşă din lipsă de bani, destin împărtăşit şi de depozitul de gaze de la Roman-Mărginenim, proiect în care era angajat şi gigantul rusesc Gazprom. Despre depozitul de captare a bioxidului de carbon de la Turceni nimeni nu mai ştie nimic, toţi aşteptând un iluzoriu studiu de fezabilitate.

Pe plan extern, Nabucco Vest a picat, ca şi conducta Constanţa-Trieste. Singurele speranţe ale României de conectare la piaţa europeană a gazelor sunt legate de micile conducte Szeged-Arad, care funcţionează în acest moment doar în sensul Ungaria - România, Iaşi - Ungheni şi Giurgiu - Ruse. Un proiect de mare amploare, catalogat la o valoare ce poate ajunge la 5 miliarde de euro, este AGRI, adică transportul de gaze lichefiate din Azerbaidjan pe Mare Neagră, via Georgia, până la Constanţa. Recent, Uniunea Europeană a trecut acest proiect pe lista celor potenţiale pentru finanţare.

Unităţile noi de producţie de curent de după 1990 sunt foarte puţine. În curtea CET Vest  a fost ridicată o unitate de producţie de energie termică de 180 de MW, dar care funcţionează intermitent. Petrom a construit centrala de la Brazi, de 860 MW, pentru care a plătit peste 500 milioane de euro. Cele mai mari realizări au venit în zona energiei verzi, acolo unde s-au dat în folosinţă peste 2.000 de MW în ultimii ani. În sectorul productiv au rămas însă pe hârtie câteva intenţii ce se anunţau serioase la vremea respectivă. Vorbim de centralele pe care CEZ, GDF Suez, Enel şi E.ON le-au gândit la Galaţi, Borzeşti şi Brăila, pentru care s-au şi semnat memorandumuri cu Termoelectrica. Criza şi, implicit, scăderea consumului au făcut ca aceste proiecte să cadă.

Din ce cauză s-au înregistrat toate aceste eşecuri? Unul dintre puţinii analişti de pe piaţa de energie, Jean Constantinescu, a declarat recent că totul se datorează faptului că s-a lucrat haotic şi pentru că nu există o strategie de atragere a investitorilor.

Marile proiecte energetice încă îşi caută investitorii

La Cernavodă s-au găsit la un moment dat firme dispuse să finanţeze reactoarele 3 şi 4, însă neînţelegerile legate de participaţia majoritară a statului în compania de proiect a făcut ca majoritatea investitorilor să se retragă. La un moment dat totul era foarte clar - investiţia totală 4 miliarde de euro, 20% participaţia statului la capitalul companiei de proiect, iar restul se împărţea între investitori - GDF-Suez din Franţa, Iberdrola din Spania, Enel din Italia, CEZ din Republica Cehă şi RWE din Germania, la care s-a mai adăugat ArcelorMittal Galaţi.

Construcţia financiară s-a dat peste cap atunci când statul a urcat ştacheta la 51%. GDFSuez, CEZ, RWE şi Iberdrola au zis pas, lăsând în joc doar Enel şi combinatul siderurgic de la Galaţi. Aşa se face că autorităţile au tot încercat să aducă nume noi în joc, în special din Asia, dar până în prezent nu s-a concretizat nimic. Costurile au sărit de la 4 miliarde spre 6,4 miliarde de euro, conform ultimului studiu de fezabilitate realizat de Ernst&Young. Pe baza acestui document, Ministerul Economiei de dinainte de alegerile din 2012 şi-a imaginat patru variante de continuare a proiectului, iar cea mai convenabilă dintre ele prevede atragerea de noi finanţatori, concomitent cu diminuarea participaţiei statului, de circa 85% în prezent. Termenul de finalizare a investiţiei a fost împins de la 2015-2016 la 2019.

La Tarniţa-Lăpuşteşti se intenţionează construcţia unei hidrocentrale pe pompaj, unică în România, care are rolul esenţial de a echilibra sistemul energetic naţional în condiţiile intrării în funcţiune a Unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă. Hidrocentrala va fi amplasată lângă Cluj-Napoca şi va avea o capacitate de 1.000 de MW. Costurile totale sunt estimate la 1,4 miliarde de euro, însă ar putea ajunge la 2 miliarde de euro. Ca şi în cazul Cernavodă, statul nu are bani şi ca atare este nevoit să caute investitori, iar cele mai multe scrisori de intenţie au fost trimise tot în Asia.

În afară de Tarniţa, diverşii strategi din sistemul energetic şi-au dorit să dezvolte un proiect la gura de vărsare a Oltului în Dunăre, la Islaz. Este vorba de o amenajare care este gândită pentru un rol complex: producerea de curent, reglaj de consum de energie, irigaţii, navigaţie, protecţie împotriva inundaţiilor, piscicultură, turism etc. Proiectul a fost blocat de câteva ONG-uri mai rapide, care au reuşit să declare zona ca fiind arie protejată, întrucât acolo s-ar afla pescărelul albastru şi pasărea ogorului, chiar dacă nimeni n-a mai văzut vreun exemplar de ani de zile.

Căderea Nabucco

Una din posibilităţile majore ale României de a-şi diversifica aprovizionarea cu gaze a fost proiectul Nabucco Vest. Acesta prevedea aducerea gazelor azere în Europa, însă compania care operează gigantul câmp gazeifer din Azerbaidjan, Shah Deniz II, şi-a exprimat recent dorinţa de a furniza gazul prin conducta concurentă, și anume TAP. România era parte în proiect cu Turcia, Bulgaria, Ungaria şi Ungaria. Conducta urma să preia gazul transportat din Azerbaidjan prin conducta TANAP care va traversa Turcia şi să îl ducă în apropiere de Viena, la terminalul Baumgarten. Prin România aveau să treacă peste 400 km de conductă. Costurile erau estimate undeva la 6-7 miliarde de dolari, partea României fiind de 1/6 din total.

Ce s-ar fi întâmplat dacă...?

Dacă toate aceste proiecte erau realizate, România se putea considera una din marile puteri energetice din zonă, fapt notabil în condiţiile în care în Balcani şi Turcia există tot timpul o cerere imensă de curent. Reactoarele 3 şi 4 pot creşte ponderea electricităţii nucleare la aproape 30% din producţia totală de curent, faţă de 17-18%, cât este în prezent.

Hidrocentrala de la Tarniţa-Lăpuşteşti ar avea rolul să echilibeze sistemul energetic naţional şi îl va feri de probleme grave. Nabucco ar fi putut reprezenta alternativa viabilă la aprovizionarea cu gaze naturale ruseşti, astfel încât România să nu mai treacă prin pericolul unui eventual blocaj al importurilor, de care este dependentă în proporţie de 20-30%, din cauza unui conflict ruso-ucrainean, ca acum trei ani.