Micul Albert. Un experiment CONTROVERSAT şi INUMAN în numele ştiinţei

L-au numit pe copil Albert B. Mama lui Albert era o angajată de-a spitalului, iar Albert stătea în spital dintr-un motiv neprecizat.

Cercetătorii i-au arătat lui Albert B., numit Micul Albert în menţionările ulterioare ale studiului, mai multe lucruri, printre care un şobolan, un iepure, mai multe feluri de măşti, hârtii care ardeau şi o maimuţă. Până aici, pare că Micului Albert îi mergea destul de bine. El nu s-a speriat de niciuna din aceste creaturi. Apoi i-au arătat bebeluşului un şobolan de laborator alb şi îmblânzit şi l-au lăsat pe acesta să umble liber până când copilul a întins mâna după el.

Data viitoare când copilului i-a fost arătat şobolanul, psihologii au lovit o bară de metal în spatele lui, făcând-o să zăngăne puternic. Albert s-a speriat şi a început să plângă. Din acel moment încolo, de fiecare dată când i se arăta şobolanul, el începea să plângă şi încerca să se îndepărteze. Acesta a plâns şi când i s-au arătat un iepure, un câine şi Watson cu o mască de Moş Crăciun cu o barbă albă şi zburlită. Orice avea blană, albă sau nu, îl speria, scrie sciencia.ro. Psihologii s-au felicitat reciproc pentru că descoperiseră cum să sperie în mod repetat şi ”de succes” un copil. Mama lui Albert B. a primit un dolar şi a putut să-şi ia fiul înapoi acasă (de preferat fără animale de companie).

Experimentul Micul Albert a fost controversat nu pentru că a fost, fără îndoială, creat pentru a răni un copil, ci pentru că experimentatorii nu au apucat să desensibilizeze copilul. De obicei, pentru a depăşi o frică, tot ce trebuie să se întâmple este ca cel mic să realizeze că stimulul neplăcut nu este, de fapt, asociat cu lucrul pe care a rămas el fixat. Şobolanii, câinii şi maimuţele nu zăngăne. Watson şi Rayner au vrut să încerce, dar nu au mai avut timp.

O nouă controversă a apărut atunci când identitatea lui Albert a fost stabilită. Mulţi oameni încercaseră să-l găsească pe Albert după anii 1920, când a fost realizat acest experiment. În 2009, investigatorii care cercetau arhivele au concluzionat că Micul Albert era Douglas Merritte. Nu s-a putut da de el, deoarece acesta murise la vârsta de şase ani de hidrocefalie. Hidrocefalia, sau ”apa la creier”, poate fi rezultatul meningitei, dar se pare că hidrocefalia lui Douglas a început la naştere. Conform membrilor familiei, el nu vedea bine şi nu a învăţat niciodată să meargă sau să vorbească. Drept rezultat, se prea poate ca studiul să fi fost şi inexact, pe lângă faptul că a fost inuman.

Cum astăzi oamenii nu mai scapă nepedepsiţi pentru astfel de studii, probabil nu vor mai exista teste ca cel realizat asupra Micului Albert. Asta probabil că nu e un lucru rău.