Mihai Răzvan Ungureanu se opune categoric creșterii salariului minim

Considerându-se un conducător prea mare pentru un popor prea mic, ar afirma că MRU nu-i poate ierta numitului popor ingratitudinea antologică din iarna de pomină a lui 2012, când s-au dispensat de serviciile sale, după numai 78 de zile de promițător despotism luminat. Dincolo de frustrarea aceasta pe care o târăște de atunci ca pe un șchiopătat imposibil de mascat, domnia sa mai este, ca orice om de dreapta care se respectă, un elitist veritabil, mult peste nivelul nostru de țară modestă și numai bun de export, după cum remarcau colegii săi de orientare politică și cum se zvonea că ar fi spus nu-știm-care ambasadori, oameni importanți, nu-dăm-nume.

Nu vrem să fim considerați oameni răi și fără considerațiune pentru înălțimile amețitoare la care efemerul premier visează un viitor mai bun pentru noi toți, chiar și împotriva voinței noastre. Este clar că, bieți muritori de rând, nu avem organul necesar pentru atmosfera de superioritate rarefiată în care clocotește intelectul numitului, strălucind precum Luceafărul, nemuritor și rece. Cine suntem noi, bieți consumatori de șnițele muncitorești să îndrăznim să judecăm acolo unde se avântă doar vulturii și neuronii rasați ai exegetului connoisseur de tot ce-i bun, scump și de marcă?

Dacă am fi răi, am spune că dintr-o șapcă de proletar am apărut cu toții, cu vreo două decenii și ceva în urmă și încă țopăim ca iepurașii proletcultiști, visând că suntem mari canguri aristocrați. Am putea spune că dreapta politică din România este un simplu moft și că i-au îngroșat rândurile în ultima vreme toți neaveniții care au sărit dintr-o barcă în alta, ieri fredonând încă Internaționala, troznind prazul între dinți, la iarbă verde, azi făcând pe zmeii capitalismului sălbatic, ca demnitari ce și-au îngroșat obrazul o dată cu talia, pe salarii grase, asigurate din bani publici. Dar nu și MRU.

Domnia sa a apărut ca Venus a lui Botticelli, din spumele mării, imaculată, gata cultivată și cu dreapta coagulată din start în poziția cea mai corectă pe tacâmurile din metal nobil încrucișate doar pe bucatele cele mai fine, blazonul și hrana zeilor de prin dregătoriile cele mai înalte. Dacă domnia sa, în nobila sa înțelepciune, consideră că guvernul greșește încercând să crească salariul minim, păi atunci, așa este. Doar niște cârcotași fără scrupule ar îndrăzni să menționeze că suntem ultima nație a Europei la nivelul salarizării și că mulți dintre români trăiesc la limita cea mai de jos și mai lucioasă a sărăciei.

În nemernicia lor, ca niște câini turbați, ar sări să spună că avem prețuri la paritate cu tot restul Europei, ba pe alocuri chiar o idee peste și că neica-nimeni ăștia, care propriu-zis nici nu au după ce bea apă, dar vor să voteze, nu se știe cum vor supraviețui iernii care se anunță mult mai aspră și rea decât de obicei. Așa le trebuie, dacă nu le-a plăcut cartea. Și lui MRU i-a fost greu iarna, de pildă chiar atunci, în 2012, numai el știe cum a supraviețuit după ce răsculații aceia, inculți dar mulți, i-au smuls fără milă ultima bucățică de vită Kobe de la gură. Să tacă, deci, să îndure și să ia aminte la conducătorii cei doxați. Ce dacă mai cade unul, altul. Așa le trebuie, dacă nu le-a plăcut cartea. Mântuire prin suferință. Și să pună mâna și să voteze cum trebuie, data viitoare. Tocmai li se coagulează o nouă alternativă, nobilă, de dreapta. O forță cu adevărat superioară, care nu va apleca privirea la aceste semne de nevolnicie trecătoare. Cine-i slab, poate eventual să emigreze, cum bine spunea cel mai iubit, deștept, curajos și admirat fiu al poporului, cazat temporar la Cotroceni.