Minune în România! Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni

De cum ieşim din Fălticeni şi mergem spre vest, după numai câţiva kilometri, intrăm într-o zonă de deal-câmpie rară prin frumuseţea peisajului, ce ne aminteşte de „Dumbrava minunată“, dar şi prin vrednicia celor ce locuiesc în comunele şi satele ce o împânzesc până departe, către obcinele bucovinene. Prima aşezare în drumul nostru este comuna Rădăşeni, conform ziarullumina.ro.

Titlul sfintei icoane este «Această sfântă icoană a Maicii Domnului se numeşte „Portăriţa“». Jos, pe argint, scrie: «Această icoană s-a făcut şi s-a împodobit cu spesele mele: Veniamin Piticariu, 1892. Sfânta icoană este o copie artistică de pe chipul sfintei icoane „Portăriţa“, de la Sfântul Munte Athos, de la Mănăstirea Iviru»“.

Istoria Icoanei

La Mănăstirea Râşca, către sfârşitul veacului al XlX-lea, stăreţea ieroschimonahul Veniamin Piticariu, originar din satul Mihăieşti, situat foarte aproape de Rădăşeni, Dorea să lase în urma sa o icoană pictată la Sfântul Munte. Din osteneala sa şi a obştii a strâns galben după galben, i-a aşezat într-un baston de bambus, gol pe dinăuntru, şi a plecat spre Sfântul Munte. Drumurile erau lungi, nesigure, dar hoţii nu-şi puteau închipui că o adevărată comoară era ascunsă într-un sărăcăcios baston. A luat corabia spre Constantinopol, însă furtuna era cât pe ce să-i înece. Au scăpat cu viaţă, dar bastonul s-a pierdut în mare. Trist şi sărac, monahul s-a dus totuşi la Athos, dar nu a mai putut strânge alţi bani şi, deci, nu şi-a putut împlini dorinţa. La întoarcere, în anul 1891, aşteptând corabia la Istanbul, şi-a văzut bastonul într-o grămadă cu obiecte pescuite din mare, care îşi aşteptau proprietarii. Văzându-l că se interesează de bastonul îmbibat cu apă, stăpânul dughenei din vecinătate i-a spus că-i prea greu toiagul acela spre a-i fi de folos, pentru că a stat prea mult în apă şi, ca atare, nu mai poate fi de ajutor nimănui. La insistenţele monahului, turcul i l-a dat cu mare plăcere, neştiind de galbenii purtaţi în el, taina bastonului rămânându-i ascunsă. Având „comoara“ recuperată, Veniamin Piticariu s-a întors la Athos şi a comandat icoana mult dorită unui vestit pictor de la Schitul Lacu. Revenind în ţară, arhimandritul Veniamin a dăruit icoana mănăstirii sale de metanie.

Minunea de la Rădăşeni

În deceniile care au urmat, „Portăriţa“ de la Râşca a ajutat multor credincioşi, devenind cunoscută în timp ca icoană făcătoare de minuni. De aceea, de câte ori, venea vreme de mare secetă peste satele din împrejurimi, cunoscându-se faima şi ajutorul primit de la icoană de multe ori în trecut, sătenii solicitau ieşirea acesteia în procesiune religioasă. Şi aşa, cu icoana înveşmântată în straie frumoase, purtată în carul cu boi, cu mare alai, format din credincioşi şi preoţi, se oficiau, din sat în sat, slujbe la troiţe, la biserici şi la marginea ogoarelor, pentru dezlegarea norilor şi aducerea ploii dătătoare de belşug.

Aflând despre puterile icoanei, locuitorii Rădăşenilor au cerut ca icoana să fie adusă şi în satul lor năpăstuit de secetă. Aşa că, într-una din zilele lunii mai a anului 1921, preoţii au pornit cu icoana în procesiune de la Râşca spre Rădăşeni. După rugăciunile şi slujbele din sat şi din livezile cu meri, minunea s-a întâmplat, pentru că, spre seară, ploaia a venit peste aşezarea oamenilor ce îşi dovediseră credinţa de nenumărate ori în trecut, dar şi atunci, când îşi puseseră ultimele speranţe în puterile „Portăriţei“.

S-a mai petrecut însă o mare minune: a doua zi, când să se pornească alaiul din loc, de la biserică, unde se oficiase ultima slujbă pentru sat şi se înălţaseră rugăciuni de mulţumire pentru ploaia adusă, icoana nu s-a mai lăsat luată în procesiune. Boii nu au mai putut fi urniţi din loc în niciun chip, până ce nu a fost coborâtă icoana din car. De îndată ce a fost dusă la adăpost în biserică, carul cu boi s-a pornit fără nici o oprelişte. Cât este adevăr şi cât este legendă în această întâmplare, numai Dumnezeu ştie. Cert este că cele petrecute în satul Rădăşeni în luna mai a anului 1921 au fost preluate de tradiţia locului şi, din generaţie în generaţie, din casă în casă, din familie în familie, istorisirea a ajuns până în vremurile de acum.

Despre cele petrecute atunci vorbesc cu bucurie nu numai bătrânii din satul Rădăşeni. Arhimandritul Cleopa Ilie, vestitul părinte misionar, legat sufleteşte de satul Rădăşeni încă din vremea stăreţiei sale la Sihăstria, liturghisitor în biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Rădăşeni, a confirmat deseori, în predicile sale, autenticitatea minunii.