"Minunile" din Caracal, DEMOLATE de autorităţile oraşului

Dacă veţi întreba vreun reprezentant al autorităţilor din Caracal dacă 'minunile' atribuite oraşului chiar s-au întâmplat veţi primi drept răspuns un 'nu' categoric. Primarul municipiului Caracal, Eduard Ciocăzanu, nici nu vrea să audă de vreuna din întâmplările hazlii atribuite oraşului şi singurul lucru considerat 'minune' de care acceptă să vorbească - e drept extrem de succint - este ceasul din gara din Caracal, dar numai pentru a accentua că nu e singurul asemenea orologiu din ţară şi, în plus, este şi unul realizat de o firmă celebră pe plan mondial.

Ceasul în cauză funcţionează şi astăzi şi a fost realizat în timpul Primului Război Mondial de ceasornicari de la firma Jean Paul Gauthier, iar orele sunt indicate cu cifre romane. Spre deosebire de alte ceasuri cu cifre romane, ora 4 este indicată prin patru linii verticale şi în dreptul cifrelor XII, VI, III şi IX apar cu caractere mai mici şi cifrele arabe corespunzătoare. Acest aspect nu este nefiresc pentru ceasurile realizate în primele două decenii ale secolului trecut, când acest tip de ceasuri a fost cumpărat de autorităţile de atunci pentru sediile de gări şi chiar primării. Un asemenea ceas, de dimensiuni mai mici, este şi în Primăria Caracal, unul în gara Sinaia, altul la un colecţionar din judeţ.

Cât despre 'minuni' primarul Eduard Ciocăzanu spune doar că acestea sunt poveşti. 'N-au existat minuni. Eu n-am prins nimic din ce se spune. N-a fost nicio bază reală la nimic, sunt poveşti, sunt false toate', susţine edilul.

Respinse ca false sau nu de către autorităţi - în urmă cu opt ani alţi edili ai oraşului plănuiau să exploateze turistic minunile - , glumele cu 'minuni' atribuite localităţii circulă în continuare liber şi stârnesc amuzamentul, fiind de altfel uşor de reţinut şi de transmis mai departe. De altfel, în 2007, conducerea de atunci a Primăriei Caracal plănuia să atragă turişti folosindu-se de amuzantele legende, însă un an mai târziu, după ce în mediul virtual se înmulţiseră 'minunile' atribuite Caracalului şi mai multe fotografii trucate erau postate cu explicaţii de tipul 'încă o minune la Caracal', şi autorităţile şi localnicii se săturaseră de 'minuni', arătându-se deranjaţi şi de glumele cu olteni.

O variantă plauzibilă pentru apariţia 'minunilor' ar putea fi chiar umorul specific oltenesc.

Prima 'minune', cea care a deschis calea pentru apariţia celorlalte, este cea a 'carului cu proşti răsturnat la Caracal'. Cum povestea are mai multe variante, se poate presupune că au existat nu una, ci două căruţe care s-au răsturnat. Ambele evenimente s-ar fi petrecut în perioada Revoluţiei de la 1848. Primul car ce s-ar fi răsturnat în Caracal ar fi fost încărcat cu ploşti, obiecte artizanele din lemn în care se punea vin la nunţi. Carul cu ploşti ar fi venit dinspre Vâlcea, la un târg din Caracal. Cea de-a doua căruţă s-ar fi răsturnat la Caracal în 1848 şi în ea s-ar fi aflat ţăranii care participaseră la Revoluţie şi erau aduşi la tribunal. S-a rupt oiştea carului cu ţăranii revoluţionari, prostimea cum erau numiţi atunci, şi de aici până la carul cu proşti nu a fost decât un pas, făcut imediat public de presa vremii.

O altă poveste amuzantă face referire la furtul porţii de la sediul poliţiei, însă nici această 'minune' nu prezintă o întâmplare reală. Ea ar fi putut fi generată de faptul că în primii ani ai regimului comunist, miliţia de atunci a avut o acţiune în forţă printre romi şi a arestat mai multe persoane. Rudele celor arestaţi, de supărare şi din dorinţa de a ajunge la cei reţinuţi, ar fi forţat porţile de la poliţie, dar ar fi reuşit numai să rupă una dintre balamalele în care erau prinse acestea.

Nici vreun incendiu de la unitatea de pompieri a oraşului nu s-a produs vreodată, dar 'minunea' ce spune că a luat foc chiar unitatea de pompieri din Caracal ar fi putut apărea după ce, ulterior anilor '60, un incendiu ar fi izbucnit în interiorul clădirii dezafectate a fostului foişor de foc, punct de observare a posibilelor incendii de către pompieri. Incendiul care ar fi generat legenda s-ar fi produs după ce foişorul şi-a pierdut utilitatea iniţială, funcţia pentru care a fost construit. Foişorul a fost demolat ulterior şi astăzi în acel loc este o şcoală gimnazială.

Una din 'minunile' foarte cunoscute se referă la o închisoare pe strada Libertăţii, însă, în realitate, închisoarea din Caracal nu a fost vreodată pe strada Libertăţii. Şi, atunci, de unde provine legenda? O posibilă explicaţie ar fi aceea că, după Al Doilea Război Mondial, timp de aproape doi ani, până în 1947, închisoarea din Caracal funcţiona pe actuala stradă Iancu Jianu, numită în perioada comunistă strada Libertăţii. Însă, cu câţiva ani înainte de a se fi schimbat numele străzii din Iancu Jianu în Libertăţii, închisoarea a fost desfiinţată. Strada poartă astăzi, din nou, numele Iancu Jianu, deoarece pe aceasta se află şi casa vestitului haiduc.

O 'minune' la fel de cunoscută ca şi precedentele menţionează o statuie ce înfăţişează un soldat cu arma îndreptată spre Casa Armatei. Monumentul în cauză, dedicat eroilor din Primul Război Mondial, este situat în faţa primăriei, are dimensiuni mari şi redă o scenă de luptă, unul dintre soldaţi având o armă îndreptată spre sud. Operă a sculptorului bucureştean Ioan Schmidt, statuia a fost ridicată în perioada 1921-1926 prin contribuţia financiară a localnicilor.

Iniţial, arma soldatului era îndreptată spre vest, iar în anii 1980, la vest de statuie a fost construită Casa Armatei. Zvonurile susţin că oficialii din armată s-au supărat când au realizat că arma de pe monumentul din imediata apropiere este îndreptată spre Casa Armatei şi au modificat poziţia acesteia.

Oficial, în 1989, odată cu sistematizarea centrului civic al oraşului, monumentul a fost rotit cu 90 de grade spre stânga, deplasat pe axa centrală a noului parc ce se deschide la kilometrul 0 al localităţii şi care a fost înălţat cu aproximativ un metru. Acum, arma soldatului este îndreptată spre sud şi nimeni nu mai este supărat, chiar dacă la sud de Caracal este o unitate militară şi baza care va găzdui scutul antirachetă de la Deveselu.

O altă poveste 'de minune' face referire la o fabrică de pâine pe strada Foametei. Nu a fost descoperit vreun element care să lămurească cum a apărut această legendă, pentru că în Caracal nu a existat vreo stradă a Foametei.

Nici o stradă a Învierii nu a existat vreodată la Caracal, fapt ce duce la concluzia că 'minunea' despre cimitirul de pe strada Învierii nu a fost generată de vreun 'sâmbure de adevăr'. Cei care au căutat în nomenclatorul străzilor din Caracal au observat că străzile aveau nume de domnitori, de personalităţi politice ale secolului al XIX-lea, de filantropi şi nu a existat vreo stradă 'Învierii' sau 'Foametei'. Cimitirul a fost pe strada Carpaţi.

Directorul Muzeului Romanaţiului, George Mihai, susţine că 'minunile' nu au bază reală, dar că în oraş au existat alte minuni, precum faptul că teatrul a rezistat regimului comunist, la fel ca şi alte peste 100 de monumente arhitectonice aflate încă în stare bună.

O 'minune' care spune că o macara a fost uitată în curtea interioară unui bloc este demontată în mod unanim de caracaleni. Nu există în Caracal niciun bloc în care să fie spaţiu gol în care să fi putut încăpea o macara. În legendă se face referire la un bloc construit iniţial în formă de L, ce ulterior a fost transformat în unul de formă dreptunghiulară, construindu-se în continuarea laturilor sale încă un bloc, tot în formă de L. Caracalenii nu ştiu să existe un asemenea bloc în oraş şi nici să fi rămas vreo macara în mijlocul vreunei construcţii. O posibilă explicaţie pentru această legendă ar putea exista însă, anume că în loc de macara să fi fost vorba de un scripete din lemn şi nu de curtea interioară a unui bloc, ci de vreun iluminator, pentru că asemenea scripeţi erau folosiţi la multe construcţii atunci când se punea izolaţia. Cum izolaţia trebuia refăcută la câţiva ani, este foarte posibil ca în vreun iluminator să fi fost lăsat un scripete de lemn.

Mai noi - şi mai puţin răspândite - sunt legendele despre existenţa unei singure şcoli şi acea să fie numită Şcoala Nr. 2, despre un stâlp de iluminat stradal care trece printr-un balcon, însă realitatea din oraş demonstrează că acestea sunt glume fără vreun fundament real, întâmplările în cauză fiind neadevărate.

Cei care ajung în Caracal în căutare de 'minuni' trebuie să ştie că ele nu sunt de găsit şi nici oamenii locului nu le au la suflet, dar Caracalul poate bucura privirile vizitatorilor, spiritul şi curiozitatea dacă în loc de căutarea unor locuri şi lucruri desprinse din hazliile legende se vor opri în faţa Teatrului Naţional sau vor porni într-o plimbare relaxantă prin parcul 'Constantin Poroineanu' sau pur şi simplu se vor lăsa pierduţi pe străduţele întortocheate cu imobile monument istoric.

Clădirea Teatrului Naţional Caracal a fost construită în perioada 1896-1901. Piatra de temelie a edificiului a fost pusă pe 14 iulie 1896, iar teatrul a fost ridicat după planurile arhitectului austriac Franz Bileck. Edificiul este bogat ornamentat, atât în interior, cât şi în exterior, cu statui, balcoane, coloane, capiteluri, cupole. După 1986, clădirea teatrului a intrat în lucrări de consolidare şi reabilitare care au durat până în 2009. Teatrul găzduieşte din 2010 mai multe festivaluri cu trupe de prestigiu din ţară şi străinătate, dar şi festivaluri pentru actori amatori şi alte evenimente culturale.

Parcul 'Constantin Poroineanu' din Caracal, cel mai important obiectiv de arhitectură peisagistică din judeţ, are o suprafaţă de 25 de hectare.

Istoria Parcului Poroineanu începe în 1893, când moşierul Constantin Poroineanu a cedat primăriei Caracal heleşteul pentru a fi făcut pe locul lui un parc. Amenajarea parcului nu se putea face decât prin asanarea heleşteului şi exproprierea tuturor terenurilor deţinute de 134 de proprietari. Tot Poroineanu a finanţat şi despăgubirea proprietarilor de terenuri. Amenajarea obiectivului a început în 1907, după planurile arhitecţilor Ernest Pinard şi Edgar Redont şi lucrările s-au finalizat în 1914, la şase ani după moartea lui Poroineanu. Acesta s-a sinucis în 1908, la o zi după ce şi-a întocmit testamentul în care lăsa toată averea Primăriei oraşului Caracal.

În memoria filantropului a fost ridicat un bust de bronz al acestuia, realizat de sculptorul Rafaello Romanelli, dar mulţi ani Poroineanu a fost uitat şi abia în 1928 bustul său a fost pus la intrarea principală a parcului. În timpul regimul comunist, bustul a fost demolat şi topit, dar o copie din marmură a acestuia a rămas într-o magazie a liceului 'Ioniţă Assan'. A fost găsită această copie după 1989 şi aşezată la intrarea principală a liceului.

În Caracal se mai păstrează şi 131 de imobile monument istoric cu o arhitectură specifică sfârşitului secolului XIX şi începutul de secol XX. Pentru şase dintre aceste imobile, care aparţin municipalităţii, au fost depuse documente în vederea obţinerii finanţării pentru reabilitare.

Un alt obiectiv de interes cultural şi istoric din Caracal este Casa Memorială a haiducului Iancu Jianu. Aflată de mai mulţi ani în proces de reabilitare, casa poate fi vizitată.

Casa Memorială 'Iancu Jianu' se află pe strada ce poartă numele haiducului, în preajma clădirii în care a trăit Jianu fiind alte clădiri monumente istorice care au aparţinut familiei acestuia, printre care şi actualul sediu al Muzeului Romanaţiului. Deoarece casa memorială este în reabilitare, în muzeu sunt păstrate şi expuse acum obiecte care au aparţinut haiducului, precum arme, obiecte decorative, documente originale, cărţi cu însemnări marginale, stampe, dar şi inelul de logodnă.

Iancu Jianu s-a născut la Caracal în 1787 şi a murit în aceeaşi localitate în 1842. Casa haiducului a fost restaurată în 1959 după planurile arhitectului R. Mariani. După restaurare, primul vizitator al casei muzeu a fost un strănepot al lui Iancu Jianu, Stelian Petrescu, din ramura Jienilor din Fălcoiu.