Mişcarea NePopulară

Cu ce se deosebeşte acest nou partid faţă de alte tentative recente eşuate, cum ar fi Forţa Civică a lui MRU, Iniţativa Civică de Centru Dreapta, tot a lui MRU sau Alianţa D.A.?  Cu absolut nimic, în afară de faptul că se revendică şi mai mult de la Traian Băsescu.

Să ne amintim că discuţiile despre Mişcarea Populară îşi au rădăcini destul de vechi, în 2011, când se preconiza că în jurul PDL se vor regrupa toate forţele politice dreapta, pentru a forma o mişcare politică nouă, care să facă faţă cu succes anului electoral 2012. Se spera ca pe lângă electoratul PDL, să se rupă şi o parte din electoratul PNL (ca urmare a scindării partidului), dar şi procente mici de la PNŢCD, de la Noua Republică sau de la UNPR şi PPDD (neavând nicio importanţă dacă acestea erau sau nu de dreapta). Nu s-a reuşit, şi spoiala de Mişcare Populară, total neinspirată şi aducătoare de pierderi, a fost aşa-numita Alianţa România Dreaptă, de care acum nu mai ştie multă lume.

Aşadar, Partidul Mişcarea Populară putea fi un moment politic relevant dacă în jurul unui nucleu central (nu neapărat PDL), s-ar fi adunat toate aceste formaţiuni politice mici (Forţa Civică, Noua Republică), dar şi fundaţii – transformate în partide - (Fundaţia Creştin Democrată, Iniţiativa România Liberală) etc înfiinţate peste noapte, care să dea măcar impresia de unitate şi să mimeze o oarecare forţă. Dar nu, Partidul Mişcarea Populară nu este deloc aşa de mare, precum se anunţa. Se vrea a se construi doar în jurul unui lider cam prea tânăr şi  prea puţin cunoscut (Eugen Tomac) şi în jurul a câtorva oameni apropiaţi şi fideli lui Traian Băsescu (Lăzăroiu, Papahagi, Baconschi, M.Preda), care sunt şi ei la fel de necunoscuţi sau deja decredibilizaţi (Lăzăroiu).

Apoi, Partidul Mişcarea Populară nu este măcar alternativa promisă la ofertele politice actuale, atâta timp cât s-a creat sub tutela lui Traian Băsescu şi atâta timp cât principalul capital de la care se pleacă este un preşedinte puternic erodat şi contestat. Liderul interimar al noului Partid, Eugen Tomac, a vorbit astăzi, la lansare, mai mult despre moştenirea lui Traian Băsescu pe care o va continua şi despre proiectele peşedintelui, în loc să vorbească despre proiectele alternative proprii. Ceea ce nu înţeleg creatorii de noi partide este că un proiect politic nou, credibil şi alternativ nu este suficient să fie o alternativă la USL, aşa cum pretind. Trebuie să aibă curajul să se detaşeze de Traian Băsescu, un fals susţinător retoric al dreptei. Şi când s-a înfiinţat Iniţiativa Civică de Centru Dreapta, principalul său mesaj a fost revendicarea de la Traian Băsescu şi afirmarea sprijinului în contextul referendumului din 2012. Şi când s-a creat Forţa Civică, mesajul a fost acelaşi: de ascociere cu Traian Băsescu. Personajul politic Traian Băsescu este unul erodat, care nu mai poate fi pentru nicio altă formaţiune ceea ce a fost pentru PDL în 2004 şi 2008.

Dacă ne referim la eticheta de alternativă de dreapta, măcar la acest capitol ar trebui să nu fie deocamdată probleme. Orice formaţiune are şansa să fie credibilă atunci când se revendică discursiv ca fiind de dreapta până la preluarea guvernării şi testarea în practică a principiilor afirmate. Deci, şi Mişcarea Populară ar putea să plece cu acest mic avantaj. Dar, astăzi în dorinţa de a lăsa o poartă deschisă altor etichete de dreapta (liberali), noul partid ne-a anunţat că este şi liberal şi creştin-democrat în acelaşi timp. Mai mult, tânărul lider ne-a pomenit şi de statul bunăstării pe care îl va promova în calitate de partid de dreapta.  Dacă deocamdată nu au decât acet mic avantaj al etichetei doctrinare, ar fi putut fi acordată un pic mai multă atenţie la coerenţa mesajului ideologic transmis.

Demontate rând pe rând toate aşteptările (şi-aşa mici) cu privire la regruparea de forţe din jurul Mişcării Populare,  forţele de dreapta din România (fie ele civice sau politice) arată încă o dată că sunt incapabile de unificare sau de creare a unui pol alternativ la forţele deja existente. Şi cauzele sunt mai profunde decât conjunctura anilor 2011, 2012 şi 2013, în care s-a tot vorbit despre Mişcarea Populară. Una dintre ele este dată de orgoliile diverşilor lideri şi are avantajul că nu este de nerezolvat, cu puţină voinţă şi efort: aici avem exemplul mişcării liberale foarte divizate în prima decadă postcomunistă, care a reuşit, în final, să treacă de orgoliul liderilor şi să se regrupeze, în jurul PNL. O altă cauză mult mai profundă la care ar trebui să reflecte toţi cei preocupaţi de soarta dreptei româneşti este existenţa, în societatea românească, a unui electorat de dreapta foarte redus numeric. Şi succesul PNL de la alegerile din 2008 şi 2012 se datorează faptului că a înţeles că există un bazin electoral de dreapta şi liberal foarte mic în România.

Dincolo însă de aceste cauze profunde ale eşecului forţelor de dreapta, noul partid are de rezolvat o problemă multă mai presantă, aceea a finalizării înregistrării sale ca partid politic măcar până în luna noiembrie 2013, pentru a putea participa la alegerile europarlamentare din mai 2014.