MRU, ultima găinușă din Gostat-ul dreptei

În haremurile sultanilor erau numiți eunuci. La curțile europene de prin secolul 18 erau cunoscuți sub numele de cicisbei. În politica de azi li se spune mult mai simplu - atârnători sau băgători de seamă. Dar indiferent cum îi numim, acești cavaleri servanți din toate timpurile au un numitor comun: sunt mereu niște tolerați, considerați ca atare curtezani neputincioși față de cadânele pe care le păzeau, purtători de trenă și poeți de ocazie ai femeilor măritate pe care le însoțeau, simpli figuranți ai cauzelor politice în care s-ar fi implicat, dacă ar fi avut puterea și priceperea.

Lingviștii nu au căzut de acord asupra etimologiei acestui termen, dar unii afirmă că cicisbeo ar veni de la pronunția sucită în limba italiană a lui bel cece, numele găinușei fazanului. Argoul limbii române se apropie mai bine de sensul conferit atârnătorilor din politică, termenul de fazan desemnând de obicei un fraier, mai precis pe acela ”care cade de fazan”. Eternul cicisbeu politic al dreptei ar fi putut rămâne Emil Boc, dacă nu s-ar fi refugiat în primăria Clujului. În prezent, pe această poziție, liderul necontestat este MRU, invenția și expresia senectuții politice la care a ajuns Traian Băsescu, încolțit pentru prima oară de populația revoltată, la începutul anului de grație 2012.

De atunci și până acum, chiar dacă a fost zburătăcit nu o dată, MRU s-a tot învârtit în jurul cauzei pe care el însuși a desemnat-o prin sintagma pompoasă ”coagularea dreptei”. De dragul simplificării discursului, ne vom încăpățâna să denumim în continuare interesele politice ale acestui personaj în termeni reali, MRU având prea puține de împărțit cu fenomenul coagulării de orice fel și cu atât mai multe interese conjuncturale vis-a-vis de iminenta campanie electorală prezidențială.

Preocupat să-și genereze imaginea unui lider de talie considerabilă, MRU a clocit o mărgică - o formațiune politică, pe care a denumit-o, parcă întru sfidarea rațiunii și bunului-simț, Forța Civică.

Numita improvizație i-a permit o supraviețuire provizorie în ograda politică preocupată de subiecte mai importante. Din când în când, cicisbeul candidaturii prezidențiale s-a împăunat cu merite numai de el știute, lansând ba un comunicat online către țară și națiune, ba o inițiativă de unire a dreptei pe care se oferea mărinimos să o păstorească. Dar cum toate au un început și un sfârșit, a venit și sorocul mărgicii civice să fie pusă pe cântar. Ioan Oltean, vicepreședintele PDL, adică una din formațiunile pe care MRU a tot vrut să le unească precum Mihai Viteazu, a constatat urgent și oarecum scârbit cât cântărește de fapt sforțoșenia civică a lui Ungureanu și, cum timpul presează, n-a stat prea mult la discuții și metafore, trântind speranțele prezidențiale ale lui MRU și vestind urbi et orbi adevărul despre lipsa de șanse a acestuia cât și despre forța politică ”totalmente nesemnificativă” care luptă sub steagurile lui.

Acum, una și cu una fac două, dacă tot au ajuns liderii de dreapta la momentul adevărului, iar desemnarea unui candidat la prezidențiale continuă să fie o operațiune care le dă rezultat aiuristic, cu rest și virgulă, de ce nu-și re-evaluează ei cu aceeași luciditate toate șansele, toate formațiunile nesemnificative și toate marele căpetenii de oștire care au fost grozavi odinioară la plăcinte, dar nu dovedesc nimic acum, la război? Nu ar fi un proces prea facil de primenire, să recunoaștem, dar ar permite măcar civicilor, popularilor și altor asemenea năluciri politice să mai facă oareșice economii, închizând de prin sediile acelea numeroase, proaspăt renovate și care zac goale, în părăsire, prin orașele patriei...