S-a descoperit un cuvânt universal, prezent în TOATE limbile lumii

La prima vedere, ar putea părea frivolă cercetarea ştinţifică a cuvântului „ă?”. Dar, de fapt, acest mic cuvânt reprezintă un instrument indispensabil în comunicarea umană. Fără cuvinte precum acesta nu am putea semnala atunci când avem probleme în a auzi sau înţelege ceea ce tocmai s-a spus, iar conversaţiile noastre ar fi în mod constant încurcate de neînţelegeri. Această cercetare face parte dintr-o investigaţie mai amplă a limbii şi a interacţiunii sociale, studiu finanţat de European Research Council.

Mark Dingemanse şi colegii săi de la Institutul de Psiholingvistică Max Planck au studiat limbile din jurul lumii şi au descoperit că toate conţin un cuvânt cu un sunet şi cu o funcţie identice cu cea a cuvântului românesc „ă?”. Acest lucru este remarcabil, deoarece cuvintele din limbile ce nu sunt înrudite sună, de regulă, complet diferit. Spre exemplu, „câine” este „inu” în japoneză, „chien” în franceză şi „dog” în engleză. Unii oameni ar putea spune că acest lucru sugerează că „ă?” nu este un cuvânt, însă o analiză fonetică atentă efectuată de oamenii de ştiinţă arată că este, de fapt, un cuvânt. Deşi „ă?” este mult mai asemănător între numeroase limbi decât ar trebui să fie în mod normal un cuvânt, el diferă totuşi între limbi în moduri sistematice. „Ă?” nu este unul dintre sunetele umane care se întâmplă să fie universal pentru că este înnăscut, precum strănutul sau plânsul. El este un cuvânt ce trebuie să fie învăţat în forme subtil diferite în fiecare limbă.

De ce este „ă?” atât de asemănător în mai multe limbi? Pentru a înţelege asta, Dingemanse şi colegii săi au studiat contextul specific în care apare acest cuvânt. În comunicaţiile umane, atunci când nu putem reacţiona cum trebuie, avem nevoie de o „cale de scăpare”: o metodă prin care să semnalăm rapid problema. Acest semnal trebuie să fie uşor de produs în situaţii în care ne este greu să spunem ceva şi trebuie să fie un cuvânt întrebător, care să arate interlocutorului că trebuie să vorbească din nou. Dat fiind că aceste necesităţi sunt aceleaşi indiferent de limbă, acest lucru poate face ca toate limbile să aleagă aceeaşi soluţie: o silabă întrebătoare simplă, uşor de produs, precum „huh?” (engleză), „ă?” (română), „a?” (chineză), „e?” (spaniolă), „he?” (olandeză).

Acest principiu simplu este binecunoscut din biologia evoluţionistă: atunci când specii diferite trăiesc în condiţii similare, ele pot evolua în mod independent trăsături similare, fenomenul fiind cunoscut sub numele de evoluţie convergentă. De exemplu, rechinii şi delfinii au origini evoluţionare diferite, dar trupuri similare, deoarece trăiesc în acelaşi mediu acvatic. În acelaşi fel, Dingemanse şi colegii săi propun că este posibil ca unele cuvinte să conveargă asupra unor forme similare când apar în „medii” conversaţionale similare. Un efect clar al aceste ecologii conversaţionale asupra formei specifice a unor expresii lingvistice nu a mai fost observat până acum.

Deşi „ă?” poate părea primitiv în simplicitatea sa, un cuvânt cu o asemenea funcţie nu există în vocabularul celei mai apropiate rude evoluţionare a omului. Doar oamenii au sisteme de comunicare în care pot fi exprimate gânduri complexe şi în care neînţelegerile pot fi rezolvate pe loc. Chiar şi un cuvânt simplu precum „ă?” ne poate învăţa foarte multe despre natura noastră de animale ultrasociale.