Operațiunea secuiască

Uriașul marș al secuilor s-a redus de fapt la o modestă operațiune de imagine. Oricât de paradoxal ar suna, discuțiile despre câți maghiari au participat, de ce nu au fost 150.000, câți au fost de fapt sau de ce s-a stricat locomotiva care mai trebuia să aducă o mie de oameni la marș, toate acestea sunt detalii irelevante. Marșul a fost anunțat în repetate rânduri și pregătit încă din perioada în care maghiarimea era agitată de liderii săi și de declarațiile adeseori hazardate ale unor politicieni români pe marginea diverselor hărți propuse în cadrul proiectului de regionalizare. Acțiunea fusese gândită ca o pârghie populară prin care UDMR, căci celelalte formațiuni politice maghiare suferă de nanism și lipsă de susținere electorală, să poată exercita presiunile de rigoare asupra USL și a guvernului acesteia.

Argumentele maghiarilor de atunci sunt ultracunoscute și nu merită detaliate. Jonglând ingenios cu argumente culturale într-o dezbatere economică, politicenii maghiari nu au avut interlocutorul pe care l-ar fi meritat, suficient de elocvent și blindat logic pentru a scoate în evidență sofismele din discursul celor care-și vedeau amenințată unitatea culturală din pricina unei diviziuni teritoriale înfăptuite exclusiv din raționamente economice. Să subliniem doar agitația ridicolă care i-a cuprins pe liderii maghiari la aflarea zvonului că regiunea care conține Harghita, Covasna și Mureșul ar mai putea îngloba Brașovul și puternica zonă a Sibiului. Refuzând categoric o asemenea perspectivă, liderii maghiari au dat dovadă de prostie politică în stare pură și zero previziune economică. Dar viitorul le va lămuri pe toate și nu este exclus ca voci critice ce se vor ridica chiar din rândurile maghiarimii să reproșeze cândva decizia neinspirată a liderilor de acum.

Ideea este că în acea conjunctură marșul era un proiect care-și avea utilitatea sa și singurul risc notabil ar fi fost o slabă participare, mai ales având în vedere scopul ambițios de a mobiliza 150.000 de oameni din trei județe.

Între timp, panta rei, configurația politică fluidă a făcut lucrurile să se schimbe un pic. UDMR, în pofida sabotorilor din interior care se opun, realizează încet încet o apropiere de forțele USL-ului condus de premierul Victor Ponta. Cei care pun frână și de data asta sunt liberalii lui Crin Antonescu, care se văd dați la o parte de la pupitrul de comandă de unde șantajau implicit cu ruperea USL și blocajul politic care ar fi aruncat România în criză și, de ce să nu o spunem, înapoi în brațele strângătoare ale președintelui Traian Băsescu, aflat în fruntea oștii de strânsură a dreptei de factură liberal-democrată. Apropierea UDMR a survenit în contextul în care guvernul premierului Ponta a anunțat asumarea răspunderii pe Legea descentralizării. Kelemen Hunor a afirmat clar că uniunea maghiarilor susţine varianta negociată între liderii USL. Preşedintele UDMR a mai ţinut să adauge şi că "am tot dezbătut această problemă, şi în guvernul Tăriceanu, şi în guvernul Boc, deci credem că toate dezbaterile posibile şi imposibile au fost deja făcute”. În paralel, tot Kelemen Hunor susține că regionalizarea nu mai este pentru moment de actualitate, în contextul în care procesul depinde de revizuirea Constituției, modificarea mult încetinită procedural.

În acest context și având în vedere că UDMR a fost practic singura formațiune care a contat la manifestația secuiască, dar și detaliul că UDMR nu mai consideră de actualitate însuși motivul care a stat la baza adunării oamenilor, rămâne să ne întrebăm de ce să se încăpățâneze atunci Kelemen Hunor să piloteze un marș al cărui singur rost pare să fi fost o plimbare lungă, la aer curat și socializarea de rigoare pe care au făcut-o maghiarii care au răspuns apelului? Putem spune că marșul s-a ținut ca un exercițiu electoral, de imagine și mers pe jos, fiind nerecomandată anularea lui din motive de alegeri europarlamentare la orizont. Înviorarea formațiunii maghiare, care odinioară avea procente aproape duble în sondaje, este scopul care în acest caz scuză mijloacele.