Plafonarea salariilor directorilor din companiile de stat – o decizie morală

După ce timp de mai multe zile tot soiul de voci au încercat să acrediteze ideea că salariile directorilor din companiile de stat nu sunt în niciun caz exagerat de mari, situația a fost complet clarificată prin lista dată publicității de către Ministerul Finanțelor. Această listă arată, negru pe alb, că, spre exemplu, în timp ce salariații CFR se plângeau că nu își încasează salariile la timp, șefii lor erau retribuiți cu 14.570 de euro pe lună. Sau că în conturile directorului Poștei Române intră lunar 12.834 euro, deși compania pe care o conduce a pierdut jumătate de miliard în patru ani și tocmai a anunțat că va disponibiliza un numar de 3.650 de salariați pentru a reîncerca să revină pe linia de plutire din punct de vedere financiar. În fața acestor cifre prezentate de Ministerul de Finanțe, toți cei care au contestat măsura de plafonare anunțată de cabinetul Ponta, în frunte chiar cu directorii companiilor în discuție și purtătorii lor de cuvânt, și-au pierdut orice credibilitate.

Cuantumurile uriașe ale salariilor directorilor din companiile de stat vorbesc despre un sistem inventat și întreținut în scopuri politice, care a luat avânt în special în vremea guvernărilor Boc și Ungureanu. Posturile de directori în companiile de stat au fost utilizate pentru a recompensa membrii atent selecționați ai clientelei de partid, care, la rândul lor, aveau grijă să le întoarcă favoarea celor care i-au numit în funcție. Iar pentru a-i fideliza, șefii de la București au avut mereu grijă să închidă ochii în vreme ce aceiași directori și-au mărit propriile salarii până la niveluri de sute de ori mai mari decât mediile din companiile pe care le conduc.

În mod evident, din toată această ecuație, performanța în managerierea respectivelor companii nu a reprezentat niciun moment un criteriu luat în seamă nici de directorii în discuție și, ceea ce e mai rău, nici de decidenții politici.  Dovadă situația financiară dezastruoasă cu care se confruntă mare parte dintre aceste societăți de stat și care este imputabilă în mod evident celor care s-au aflat la conducerea lor.

Dorința de a perpetua acest sistem este probabil și una dintre explicațiile pentru care angajamentul privind introducerea managementului privat în companiile de stat a fost îndelung temporizat în perioada guvernărilor Boc și Ungureanu. Chiar dacă nu au avut cum să refuze solicitarea logică a FMI de a așeza managementul companiilor de stat pe baze de eficiență, respectivele guvernări au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a bloca aplicarea efectivă a măsurii. Prețul a fost însă plătit de români, care au trebuit să acopere din propriul buzunar găurile provocate de managementul defectuos al companiilor de stat, în loc ca profitul generat de acestea să contribuie la creșterea nivelului de trai.

Demersurile cabinetului Ponta de a eficientiza funcționarea companiilor de stat nu puteau să ignore problemele de la conducerea lor. Iar dacă multe din contractele de management în discuție nu pot fi reziliate deocamdată din motive legale, măcar din punct de vedere moral lucrurile trebuiau readuse la normalitate, prin plafonarea salariilor directorilor. De remarcat in acest subiect este faptul că guvernul Ponta și-a găsit un aliat în media, care a demascat încercările respectivilor directori de a manipula opinia publică pentru a-și păstra salariile uriașe, dând publicității lista veniturilor reale pe care le încasează.