Primul doliu naţional made in România

De ce trebuia să avem doliu naţional după accidentul din Muntenegru? Asta se întreabă unii, pomenind de tragediile "fără doliu" de la Baloteşti şi Mihăileşti, ajungând apoi cu numărătoarea spornică a morţilor prin Bulgaria şi Ungaria. Pe scurt, până nu ne apucăm să stabilim standarde pentru durere şi respect, răspunsul e simplu: acum avem singurul doliu cu adevărat naţional din ultimele două cincinale. România şi-a mai coborât de câteva ori drapelele în bernă în această perioadă, dar a fost vorba de un fel de mimetism statal, plin de formalism.

Statul român a fost un cameleon perfect care, ca alte zeci de alţi cameleoni, putea avea de suferit dacă nu se adapta la culoarea neagră a mediului internaţional. În 2005 a murit papa Ioan Paul al II-lea, deci avem doliu naţional care e o bucăţică a doliului mondial. În aprilie 2010, alt doliu naţional după ce preşedintele Poloniei moare în accidentul aviatic de la Smolensk. De data asta doliul nostru e o componentă a marelui doliu din Uniunea Europeană. Probabil 5 la sută dintre cetăţenii români ştiu că pe şeful statului polonez îl chema Lech Kaczynski...

La fel, am mai avut câte un doliu de inspiraţie internaţională după atentatele teroriste din SUA şi Spania. În sfârşit, bifăm un doliu şi în august 2007, la funeraliile Prea Fericitului Patriarh Teoctist. Aici e mai mult un doliu instituţional, care subliniază importanţa Bisericii Ortodoxe în stat prin atenţia acordată capului BOR. Altfel, trecerea la cele veşnice a unui om bolnav, de 92 de ani, nu e o tragedie, e un fapt de viaţă.

În concluzie, dacă acum n-am fi ţinut doliu naţional, atunci când? Măcar când mor mulţi deodată, românii obişnuiţi primesc şi ei puţin din respectul acordat mărimilor lumii.