Problema câinilor maidanezi – departe de a fi închisă

Mass media s-a înfruptat din drama familiei lui Ionuţ şi a dat, poate pentru prima oară, o faţă problemei câinilor maidanezi. Presiunea maselor a scos din letargie Parlamentul care a adoptat în doar două zile o lege care a fost subiect tabu în ultimii 7 ani.

Week-end-ul, dar şi începutul acestei săptămâni a mutat discuţia pe tema câinilor maidanezi în alt plan. Organizaţiile pro animale, timide şi amuţite de valul de simpatie şi empatie faţă de familia lui Ionuţ, nu s-au exprimat în stilul caracteristic timp de o săptămână. ONG –urile au fost atacate sistematic de către formatorii de opinie şi de către o parte a politicienilor noştri pentru lipsa de soluţii coerente propuse şi pentru lipsa de responsabilitate faţă de îngrijirea câinilor comunitari. Acum se poate observa perfect ce înseamnă presiunea socială şi ce efecte are această asupra poziţiilor publice adoptate de către actorii sociali. Cu ONG-urile dezactivate, legea care permite eutanasia pentru câinii fără stăpân în termen de 14 zile de la capturare a trecut galop de Parlament cu un vot covârşitor pentru. Camera decizională în acest caz a fost Camera Deputaţilor, proiectul nu a mai avut nevoie de o poziţie a Senatului. Chiar şi aşa 266 de parlamentari s-au pronunţat pentru forma legii în timp ce doar 20 au fost împotrivă, iar restul s-au abţinut.

În esenţă tot ceea ce a făcut Parlamentul a fost să scape de responsabilitate şi să plaseze răspunderea nemijlocită a rezolvării problemei în mâinile autorităţilor publice locale. Da, nici un ONG pentru protecţia animalelor şi nici un iubitor de câini nu mai are de ce să plângă la uşa Parlamentului pentru că legea a fost modificată. Singura şansă pentru aceştia este să se adreseze, cum pot autorităţilor publice locale. Un detaliu important care a scăpat în multitudinea de dezbateri şi abordări pe care le putem urmări în presă este faptul că autorităţile publice locale au şansa, în măsura posibilităţilor financiare să ţină câinii în adăposturi un termen de timp nespecificat. Cu alte cuvinte, la presiunea societăţii civile putem asista la primării care construiesc adăposturi şi întreţin câini cât este nevoie, fără să recurgă la soluţia ultimă, eutanasia.

Suntem foarte conștienți că aceste cazuri vor fi sporadice în România în special din cauza lipsei acute de fonduri, dar soluţia există şi este specificată în noua formă a actului normativ care reglementează gestionarea câinilor fără stăpân.

Deja am observat cum televiziunile asistă, cu poftă, la operaţiunile de ridicare a câinilor de pe străzi şi aceste imagini ştim că au un puternic impact emoţional asupra telespectatorilor. În viitorul apropiat va veni rândul celor care sunt iubitori de animale să se exprime cu forţă în spaţiul public. Este destul de limpede faptul că în spaţiul public nu pot exista două păreri diametral opuse care să fie prezentate la aceeaşi intensitate. Semnalele deja se văd. Vadim Tudor vrea să sesizeze Parlamentul European cu privire la soluţia pe care parlamentarii români au abordat-o. Vadim numeşte ţara noastră frontiera sălbatică a Uniunii Europene. Marius Marinescu, arhitectul aberaţiei legislative care a cauzat în mare parte problema cu care ne confruntăm astăzi, cere ajutorul Curţii Constituţionale şi atacă visceral eutanasia. Societatea civilă se reactivează şi pe măsură ce campaniile de strâns câini se vor intensifica şi reprezentanţii ONG-urilor vor recurge la discursuri lacrimogene şi poziţii de forţă faţă de această problemă.

Măcelul câinilor comunitari va fi tratat public cu extrem de multă pasiune. Nu este un subiect pe marginea căruia societatea să poată discuta raţional. Orice urmă de raţiune va dispare odată cu fotografia copilaşului de 4 ani ucis de o haită de câini sau cu fotografia unui căţeluş ucis prin eutanasie.

Problema câinilor maidanezi rămâne nerezolvată. Cu toate că si autorităţile şi clasa politică şi societatea civilă s-au implicat în această săptămână mai mult decât au făcută în ultimii 10 ani, soluţia este încă foarte departe. Un număr de 65.000 de câini fără stăpân, numai în Bucureşti reprezintă o statistică impresionantă şi chiar dacă aceştia vor fi prinşi, înmulţirea lor va face ca problema să dăinuie încă în societatea noastră. Adopţia câinilor fără stăpân nu implică neapărat responsabilitatea celor care fac acest lucru. Chiar şi sub ameninţarea cu amendă sau închisoare, abandonul va continua să existe atâta timp cât măsurile nu se vor aplica. Până acum nu am auzit de vreun cetăţean să fie amendat sau încarcerat pentru abandon şi ceva ne spune că nici de acum încolo nu vom asista la astfel de abordări.

Chiar în cursul zilei de astăzi o televiziune a relatat faptul că un copil de un an a fost muşcat de cap de un câine comunitar şi când echipa de intervenţie a sosit la faţa locului câinele a fost adăpostit de un cetăţean în curtea acestuia. Dragostea de animale va face ca în continuare această problemă să rămână greu de abordat. Televiziunile au afişat în ultimele zile o tendinţă de a prezenta câinii comunitari ca pe nişte paraziţi ai societăţii şi, în consecinţă, în mod voit sau nu, au fost pentru eutanasiere. Această abordare se poate schimba brusc odată ce pe agenda publică va apărea şi va urca interesul iubitorilor de animale de a le ţine pe acestea în viaţă cu orice preţ. Imaginile cu „măcelul” câinilor vagabonzi, titlurile şoc şi testimonialele cu oameni în lacrimi vor îndupleca cel mai probabil mass-media care, gradual, va prezenta şi cealaltă parte a problemei. Să nu mai vorbim de autoritățile locale care vor aplica abuziv legea, fără să respecte normele metodologice, primării care vor omorî câinii folosind mijloace inumane.

Trebuie să înţelegem faptul că un pas important s-a făcut. Fără să bagatelizăm ceea ce s-a întâmplat în Parlament ieri şi alaltăieri, legea privind gestionarea câinilor fără stăpân a fost adoptată şi s-a luat o decizie. Nu mai există două legi cu prevederi contrare şi acum primarii şi consiliile locale nu mai au nici o scuză referitoare la această problemă. Legea Marinescu a fost „castrată” şi eutanasia este o soluţie permisă de legislaţie, dar, atenţie, nu şi obligatorie.

Referendumul pe care Oprescu îl vroia nu a fost acceptat de clasa politică pentru că politicienii noştri, la presiunea maselor s-au grăbit. În momentul în care câinii comunitari vor fi ucişi prin eutanasiere şi în momentul în care parlamentarii vor fi puşi la zid de societatea civilă pentru actul „barbar” pe care l-au făcut, în momentul în care primarii de sector vor fi acuzaţi de cruzime de mulţi cetăţeni miloşi, iubitori de câini, dar şi foarte vocali, atunci probabil lumea îşi va fi dat seama de importanţa pe care un rezultat clar la un referendum ar fi avut-o. Ecuaţia este simplă, toţi cei care au fost acum alături de familia lui Ionuţ, toţi cei care au protestat pentru ridicarea câinilor de pe străzi şi, în genere, majoritatea bucureştenilor care sunt pentru orice soluţie care aduce la eliminarea maidanezilor din viaţa lor, se vor retrage în casele lor şi nu vor ieşi public să susţină o idee care li se pare de bun simţ pentru că, în viziunea acestora problema este practic rezolvată şi orice altă acţiune publică ar fi de prisos. Acest vid de comunicare va fi umplut de cei care activează public pentru protecţia animalelor şi punctul lor de vedere se va face auzit, spre disperarea primarilor şi a consilierilor locali care vor fi puşi din nou în situaţii dificile. Din punct de vedere politic şi chiar democratic ceea ce Oprescu a vrut să facă, deşi a fost contestat de liderii liberali şi nu numai, ar fi fost o idee bună pentru că un rezultat covârşitor pro-eutanasiere ar fi pus o presiune socială considerabilă pe iubitorii de câini şi animale care, în consecinţă s-ar fi manifestat mult mai atent în spaţiul public.

Subiectul va rămâne de actualitate atâta timp cât va fi hrănit de presă, orice soluţie pe care municipalitatea cu resursele pe care le are la dispoziţie ar lua-o va necesita o cantitate considerabilă de timp pentru a fi implementată şi în acest timp opinia publică va oscila între a pleda pentru eliminarea muşcăturilor de câini sau a pleda pentru respectarea vieţii oricărei fiinţa şi mai ales pentru respectarea vieţii câinilor comunitari. Este greu de prevăzut dacă se va ajunge vreodată la un consens, ceea ce este totuşi destul de limpede la ora actuală este faptul că problema câinilor maidanezi nu este nici pe departe la sfârşit, ci abia acum începe.