Regina Maria, prima femeie care a pășit în Mănăstirea Marea Meteoră

Martie, 18, anul 1921. Atena. La opt zile dupa oficierea căsătoriei Principelui Carol al României cu Prințesa Elena a Greciei, Regina Maria pornește la drum să-și împlinească voia: „Auzind că printre curiozitățile Greciei sunt niște mănăstiri fantastic așezate - Meteor, Varlam etc. - și-a exprimat dorința să le viziteze”, consemnează jurnalistul Mihail Mora în volumul „Filme. București - Atena. Note de călătorie cu prilejul căsătoriei principilor moștenitori” (1921). Cum a curs această călătorie? Un drum și o noapte pe mare, o călătorie cu trenul, alta cu automobilul, la capătul căreia regina și mica ei suită - din care nu lipseau fiica sa, Mignon, și Principele Nicolae - ajung la Kalambaca, de unde „nu se mai putea merge decât călare pe măgar”.

Regina Maria notează în caietul ei (vezi: „Însemnări zilnice”. volumul III, Editura Albatros): „Printr-un capriciu al naturii, aceste extraordinare stânci se ridică din câmpie ca niște giganți pietrificați (...), aceste imensități ieșite din comun au pe culmile lor clădiri făcute de mâna omului, ceea ce face întregul lucru absolut fantastic.” Regina mai consemnează, cu duioșie chiar, entuziasmul cu care o însoțesc, pe cărările de munte, locuitorii zonei, „țărani naivi, înflăcărați și veseli”: „Am urcat anevoios (...), am început să gâfâi, mi-am scos jacheta, am zâmbit oamenilor din jurul meu, care ovaționau de câte ori îi priveam. Uneori mă opream să privesc peisajul sau să răsuflu, rezultatul: mai multe urale! Eram, desigur, într-o companie capabilă să aprecieze”.

Mihail Mora subliniază pericolul prin care a trecut Regina: „Deoparte munții, de alta prăpastia, și o cărare numai cât se putea călca cu picioarele. Un singur pas greșit - și prăvălirea e gata.”

Momentul culminant l-a reprezentat, cu siguranță, intrarea impetuoasei regine în teritoriul sacru al călugărilor greci. Vă propun, fără alte comentarii, viziunea regală și viziunea jurnalistică.

Regina Maria: „Sus, sus, atât de sus că abia puteai s-o vezi, era cocoțată vechea mănăstire. O scară incredibilă era prinsă de stâncă, un lucru groaznic, care se clătina și care ducea la o grotă în care dispărea în cele din urmă; pe marginea ei atârna o franghie și de această frânghie este agățat un cârlig imens. Aceasta cobora în jos peste prăpastie, iar pe stânca de jos aștepta o plasă imensă cu pături așternute în ea. Desigur, pare un mod nebunesc de a ajunge sus, dar nu am ezitat nici un moment să încerc să ajung la mănăstirea care era cea mai veche și cea mai interesantă (...). M-am așezat turcește în mijlocul plasei, care a fost închisă deasupra capului meu cu un cârlig monstruos ce strângea corzile împletiturii (...) și apoi am fost ridicată de la pământ de bătrânii călugări care întorceau roata pe care era înfășurată sau desfășurată coarda. (...) Ei bine, eram sus și m-am aflat în compania câtorva călugări bătrâni, morocănoși.”