REPORTAJ: Românul care s-ar putea ÎMBOGĂŢI din DINŢI DE VAMPIR

E singurul din zonă care mai prelucrează şi sculptează manual în os şi corn de animal, respectând un meşteşug tradiţional transmis din generaţie în generaţie, spunea atunci, pentru AGERPRES, arheologul Dan Buzea, de la Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe.

Pe Fazakas Sandor l-am regăsit recent în micul său 'sanctuar', cu pereţii ticsiţi de unelte, toate pesemne bune la ceva, unde urmează tainic acelaşi ritual, care începe cu fierberea oaselor. Le alege, le potriveşte cu grijă, le taie cu fierăstrăul, hârş-hârş, apoi le şlefuieşte şi face din ele tot felul de obiecte - nasturi, ace, piepteni, cercei, cleme, amulete, medalioane, instrumente muzicale, bastoane, solniţe... Un anumit fel de solniţe, aşa cum erau ele în urmă cu o sută de ani, când nu era nuntă fără un astfel de dar care, zice-se, aduce bunăstare.

Meştereşte obiecte şi din coarne de vită, de cerb şi de bivol, dar mai rar, că nu-s chiar la îndemână. Îmi arată câteva dintre piesele sale favorite: două goarne din coarne de bivol, lungi şi uşor încovoiate, pe care abia le poţi ţine c-o mână şi care scot un sunet înfundat şi prelung. 'Cornul aia are aproape un metru', spune el cu accent secuiesc. 'Am lucrat la el aproape o jumătate de an. Întâi am desenat modelul din capul meu şi apoi am sculptat cu briceagul. Astea nu-s de vânzare', face precizarea meşterul popular.

Fazakas Sandor tocmai s-a întors din Ungaria, de la fiica lui care locuieşte acolo, unde şi-a vândut o parte din marfă.

Mă asigură că obiectele ieşite din mâinile lui au mare căutare la târguri. Sunt unicat, iar străinii, în special, apreciază asta. La Bran, spre exemplu, unde lumea vine buluc să vadă castelul, ar putea vinde dinţi de vampir cu nemiluita. Dar, ce folos dacă n-are bani să meargă peste tot... Aşa că, dacă se nimereşte vreun client interesat, vinde marfa en-gros.

'Mă chinuiesc aşa singur, dar aş putea câştiga bani faini. Într-o zi a venit un cetăţean de la Bran şi le-a luat en-gros pe loc. (...) Acum că sunt pensionat şi am timp liber aş putea să fac orşice, dar singur nu pot. Am fost invitat la tot felul de târguri, dar dacă merg două zile de acasă plătesc cazare, mâncare, drum şi nu mai rămâne nimic pentru mine', spune Fazakas Sandor.

Recent a primit o comandă şi din Germania, pe Internet. De fapt, a ajuns în legătură cu neamţul printr-un băiat din capătul satului care vorbeşte germană, dar din păcate n-are cum să onoreze comanda. E prea mare pentru puterile lui. 'Neamţul ăla a văzut ce fac şi a făcut o comandă mare, cu de toate, pepteni, cercei, medalioane, a zis că plăteşte pe loc. Dar comanda e prea mare şi singur nu pot s-o fac. Dacă ar mai fi să ştie cineva meseria asta, atunci altfel ar fi dacă trei ar lucra şi unul ar umbla după comenzi', spune cu năduf meşterul.

Mă uit la mâinile lui muncite. Îmi spune că a început să sculpteze în lemn şi marmură la 15 ani. A învăţat meseria de la un meşter din Calnic, renumit la vremea lui, care l-a ţinut ucenic trei ani. 'Uitaţi, ăsta a fost meşterul meu, Balint Andras', mi-l arată într-o fotografie.

Visul lui Fazakas Sandor este să deschidă un atelier de creaţie pentru a-i învăţa la rândul lui şi pe alţii, mai tineri, tainele acestui meşteşug din care e convins că s-ar putea câştiga 'bani faini'. A şi pus ochii pe locul potrivit - un conac din Sântionlunca pe care îl zăreşti din drum, cu vreo cinci hectare de livadă. Proprietarul plănuia să facă aici o carmangerie, dar nu i-a mers, a dat faliment. Peste poarta zăvorâtă se vede lesne clădirea albă cu ferestre înalte şi curtea largă, iar cu puţină fantezie îţi poţi imagina vremurile când vizitiul trăgea trăsura conaşului la scară.

'Interiorul e Neckermann, dacă mă credeţi. Eu nu am putere pentru aşa ceva, nu am bani să cumpăr, dar am multe gânduri. Primul legat de meseria şi pasiunea mea - să fac un atelier şi un muzeu al satului, să înveţe şi alţii după mine, că vedeţi, bătrânim, bătrânim şi copiii noştri nu ştie meserie. Şi-apoi aici se poate face şi altceva, nunţi, turism, cramă, tabere pentru copii. Dar, eu singur nu pot, nu pot să fac nimic singur. Dacă ar veni cineva cu bani să cumpere. (...) Poate mă ajutaţi dumneavoastră. Aş face ceva şi cu Uniunea Europeană, dar nu ştiu dacă dă atâţia bani la un singur om. Dacă dă, m-aş bogăţi deodată', râde Fazakas Sandor.

La ieşirea din atelier, agăţată la îndemână, ţine o trompetă veche de pionier de care atârnă un steguleţ roşu cu ciucuri, uşor decolorat de vreme. O ia, o şterge uşor de haină să i se ducă praful albicios şi-mi spune că ani de zile a fost trompetistul satului, adică omul care dădea de veste dacă-i rost de veselie sau 'dacă-i bai în sat'. Găseşte şi-un chipiu prin mulţimea de lucruri, îşi dă capul uşor pe spate, trage aer în piept, duce trompeta la gură şi suflă după consemn - alert şi ascuţit dacă-i foc, legănat dacă seara îi adunare în sat.

A preluat atribuţiile de trompetist atunci când a intrat în echipa de pompieri voluntari a localităţii, dar de fapt pasiunea sa este saxofonul, aşa că atunci când îşi găseşte timp se retrage tot în atelier ca să 'facă repetiţii'. 'În fiecare săptămână, măcar o dată vin aici în spate, ca să nu deranjez familia, şi fac o repetiţie'.

Chiar şi în ziua de azi continuă să fie un om important în comunitatea în care s-a născut în urmă cu aproape 60 de ani: e vornic la nunţi. 'Asta e viaţa mea! Să mergeţi cu bine şi să mai veniţi că am multe să vă mai spun', încheie meşterul.

Dacă treceţi vreodată prin Sântionlunca, satul care străjuieşte drumul naţional 11, ce face legătura între Braşov şi Bacău, opriţi-vă să cumpăraţi o pâine de casă caldă, coaptă pe vatră, cum numai oamenii de aici ştiu să o facă, şi dacă aveţi timp bateţi la poarta casei cu numărul 73, să-l cunoaşteţi pe meşterul popular Fazakas Sandor.