Separatism vs economie, o poveste complicată

Potrivit celor mai proaspete statistici, deşi a crescut peste medie anul trecut, cu 5,5% în Covasna şi 5,7% în Harghita, PIB-ul pe cap de locuitor a atins în cele două judeţe doar 5.840, respectiv 5.851 de euro. Ceea ce înseamnă că, la acest capitol, ele se situează pe locurile 25 şi 26 în ţară, fiind cam la acelaşi nivel cu Dâmboviţa, Ialomiţa sau Brăila şi departe de vecinii din Mureş sau Braşov. Nici rata şomajului nu este un atu al celor două judeţe: 4,7% în Harghita şi 4,4% în Covasna la finele lui august 2017, peste media naţională de 4,2%. Din acest punct de vedere, cele două judeţe ocupau poziţiile 17 şi 19 în clasamentul celor mai mari procentaje ale persoanelor fără serviciu.

Iar dacă tot discutăm despre piaţa muncii, anul trecut, conform calculelor Comisiei Naţionale de Prognoză, salariul mediu net a fost de 1.495 de lei în Harghita şi 1.557 de lei în Covasna, niveluri cu peste 25% mai mici decât media naţională şi cu 15-20% mai mici decât cele din zonele învecinate Mureş şi Braşov. Mai mult, la capitolul lefurilor nete Harghita a ocupat în 2016 ultimul loc pe ţară, iar Covasna ante-penultima poziţie, fiind devansată doar de Neamţ.

Nici antreprenorii de peste hotare nu dau năvală în Ținutul Secuiesc. La 31 decembrie 2016, soldul investiţiilor străine directe în cele două judeţe era de 218 milioane de euro, reprezentând numai 0,5% din investiţiile străine nete realizate în România începând din 1991. Asta în condiţiile în care în Harghita şi Covasna locuiesc cam 500.000 de persoane, adică în jur de 2,5% din cetăţenii României.

O republică în faliment

Un alt caz de separatism care ne interesează direct este cel aflat la numai 100 de kilometri de graniţa noastră de est, în Transnistria. Pe teritoriul din stânga Nistrului, aflat oficial în componenţa Republicii Moldova, funcţionează, începând din 1990, auto-proclamata Republică Moldovenească Nistreană, cu capitala la Tiraspol. Cu preşedinte, guvern şi parlament propriu, dar şi cu monedă proprie (rubla transnistreană), Transnistria nu este recunoscută oficial de nici un stat din lume şi este dependentă masiv de ajutorul militar şi financiar al Rusiei. Se estimează că ”ţara” primeşte anual cam 150 de milioane de dolari de la Moscova, plus că reţine drept tarif de tranzit o cantitate deloc neglijabilă din gazele naturale livrate de Gazprom Moldovei, de pe urma cărora mai obţine încă 300-400 de milioane de dolari anual. Fără aceste două surse de venituri, experţii estimează că Republica Nistreană ar fi dat demult faliment, având în vedere că are an de an deficite bugetare imense, de până la 30% din PIB.

Ultimele date disponibile arată că regiunea din stânga Nistrului are un produs intern brut real de circa 700 de milioane de dolari (la circa 475.000 de locuitori, rezultă un PIB per capita de circa 1.500 de dolari, cu peste 20% mai mic decât cel al Moldovei). În plus, din cauza problemelor economice din Rusia, care au dus la o scădere a sprijinului financiar, începând din 2015 în Transnistria salariile şi pensiile se plătesc cu întârziere şi în unele cazuri au fost reduse.

Drumul e lung

Ceva mai la sud, în Kosovo, lucrurile au mers ceva mai bine pentru ţara apărută pe teritoriul fostei regiuni autonome sârbeşti cu populaţie majoritar albaneză. Statisticile arată că, după independenţa din 2008, economia din Kosovo a crescut aproape continuu. Asta pentru că, la fel ca Transnistria, noul stat a beneficiat de ajutor extern (din partea statelor occidentale), dar şi pentru că, spre deosebire de Transnistria, a avut acces mult mai facil la legături comerciale şi de business cu restul lumii.

În ciuda acestor avantaje, Kosovo nu a reuşit, până în prezent, să-şi schimbe statutul de cea mai săracă ţară din Balcani. Astfel, în 2008 avea, conform calculelor Băncii Mondiale, un PIB pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare de 7.200 de dolari. În 2016, acesta a atins peste 10.000 de dolari, fiind totuşi cu peste 15% mai mic decât cel din Albania, cu 30-33% mai mic decât cel calculat pentru Serbia şi Macedonia şi cu peste 55% mai mic decât cel înregistrat în România.

Bogaţi vs. săraci

Dacă multe din separatismele estice par a fi caracterizate din punct de vedere economic prin subdezvoltare faţă de ”metropolă”, nu la fel stau lucrurile în cele mai multe din regiunile cu tendinţe de autonomie sau independenţă din jumătatea de vest a continentului. Cel mai la îndemână exemplu este, desigur, cel al Cataloniei. Conform datelor Eurostat, regiunea separatistă avea în 2015 un produs intern brut per capita (ajustat cu puterea de cumpărare) de 30.900 de euro, situându-se pe locul trei în Spania, după regiunea Madridului (35.400 de euro) şi Țara Bascilor, o altă regiune cu tendinţe separatiste (34.400 de euro). Mai mult, Catalonia produce cam o cincime din PIB-ul Spaniei, este responsabilă pentru circa 25% din exporturile ţării şi pentru circa 21% din veniturile bugetului spaniol. 17 milioane de turişti străini vizitează regiunea anual, ea fiind foarte importantă şi prin legăturile terestre (autostradă şi cale ferată de mare viteză) cu Franţa. Mulţi catalani se plâng că, în ciuda importanţei regiunii lor, primesc de la centru mult mai puţini bani decât trimit la Madrid şi că, în general, se bucură de foarte puţină apreciere.

Și în Italia nordul mai bogat doreşte să se separe de sudul mai sărac şi perceput drept mai corupt şi mai leneş. Partidul Liga Nordului militează de ani buni pentru crearea unei republici a Padaniei, care să includă regiunile bogate. Lombardia, de pildă, cu un PIB pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare de 36.600 de euro în 2015, sau Veneto, cu acelaşi indicator la nivelul de 31.600 de euro, doresc o mai largă autonomie faţă de regiuni precum Sicilia, Calabria, Campania sau Puglia, unde produsul intern brut per capita era de numai 17-18.000 de euro în 2015.

Citește mai departe ...

Catalonia vrea să se rupă de Spania. De fapt, o parte din cetăţenii ei vor asta (greu de spus dacă ei sunt sau nu majoritari), în timp ce un segment semnificativ al populaţiei din regiunea de pe malul Mediteranei doreşte să rămână în cadrul regatului. Până la momentul scrierii acestor rânduri, situaţia de la Barcelona şi din împrejurimi era extrem de neclară. Ceea ce este clar este că disputa dintre autorităţile catalane şi cele de la Madrid a adus din nou în prim plan tendinţele asemănătoare existente din Marea Britanie până în Italia şi din Franţa până în Ucraina, dar şi modul în care au evoluat statele care au apărut pe harta continentului în ultimul sfert de secol.

Estul Europei a fost, desigur, zona în care graniţele s-au schimbat cel mai mult. În locul fostei Iugoslavii există azi şapte entităţi diferite (unul din ele, Kosovo, nerecunoscut de România), Cehoslovacia s-a divizat, iar pe locul fostei URSS funcţionează azi 15 republici. Cu excepţia Cehiei şi Slovaciei, care au urmat acelaşi drum spre UE şi NATO, ţările din fosta Iugoslavie au avut destine total diferite: dacă Slovenia s-a integrat uşor în structurile euro-atlantice, Croaţia a făcut-o doar după ani lungi de aşteptare, iar state precum Serbia, Muntenegru sau Macedonia visează doar la intrarea în UE. Nu putem trece peste Bosnia, care a fost aproape distrusă de un război sângeros pornit tocmai din cauza divergenţelor interetnice. Situaţia este similară şi în zona fostei Uniuni Sovietice – statele baltice sunt membre NATO şi UE, Rusia şi Belarus sunt de cealaltă parte a baricadei, în timp ce în Ucraina şi Moldova se dau lupte (uneori la propriu) între cele două tabere (pro şi anti-occidentală), soldate inclusiv cu ieşirea de facto a unor regiuni de sub controlul guvernelor centrale.

Cele mai mici salarii

Nici România nu a fost ocolită de tendinţele separatiste. În judeţele Harghita şi Covasna, în care locuitorii sunt în vastă majoritate de etnie maghiară, se vorbeşte tot mai mult de obţinerea unui statut special în cadrul României.

”Autonomia este un deziderat al comunităţii maghiare, un deziderat care se poate realiza prin lege, prin dialog, prin înţelegere şi cu acordul tuturor actorilor din politica românească”, spunea încă de acum cinci ani liderul UDMR Kelemen Hunor. Între timp, proiectul autonomiei Ținutului Secuiesc nu pare să fi făcut paşi semnificativi în direcţia dorită de UDMR. Cum nici economia celor două judeţe nu pare să fi evoluat într-un mod care să indice că ele ar putea să se autosusţină din punct de vedere financiar.