Şomajul – departe de a fi o problemă pentru România

Cu o rată a şomajului de 7,3%, puţin sub cea a Marii Britanii, de 7,4%, România se situează pe locul 8 în Europa. Pe podium, cu cele mai mici rate ale şomajului, sunt Austria, cu 4,8%, Germania, cu 5,2%, şi Luxemburg, cu 6,1%. Dacă ne comparăm cu ţările din vârful clasamentului, suntem chiar OK. Dacă ne comparăm cu ţările din coada sa, stăm super! Cele mai mari rate ale şomajului sunt în Spania şi Grecia, 27,4 respectiv 26,7%. De asemenea, la nivelul EU28, rata şomajului este 10,9% la sfârşitul lui 2013, ceea ce înseamnă că nivelul din România este sub media europeană.

Aşadar, statistic, stăm bine. Atunci, mă întreb, de ce în toate sondajele de opinie principala dorinţă a românilor sunt locurile de muncă? De ce este perpetuată această idee că în România nu îţi poţi găsi un loc de muncă? Am discutat cu mai multe persoane, din diferite medii, această problemă, iar cel mai des folosit răspuns a fost bazat pe o confuzie: la nivel european şomajul se calculează într-un fel, iar la noi diferit. Dacă nu mă înşel, cel care a spus acest lucru primul a fost preşdintele Traian Băsescu, dar aceea a fost o dezinformare. Nu e vorba că în România a calculat datele INS, folosind o altă metodă de calcul, iar în celelalte state Eurostat-ul. Toate datele sunt calculate de Eurostat, deci a fost folosită aceeaşi metodă de calcul. De asemenea, dacă ne uităm peste date INS, vedem că rezultatele sunt de cele mai multe ori aceleaşi. În concluzie, acest răspuns este greşit.

Totuşi, de ce consideră românii că una din principalele probleme cu care se confruntă ţara noastră este lipsa locurilor de muncă, dacă statisticile ne spun că stăm bine la acest capitol? Dacă noi, cu 7,3% şomaj, ne plângem, ce să mai zică spaniolii sau grecii? Mai mult, dacă ne uităm pe presa din provincie, dar şi din Bucureşti, vedem lunar anunţuri făcute de AJOFM în care sunt scoase la concurs câteva sute de locuri de muncă. Repet, lunar!

Să recapitulăm: statisticile ne spun că stăm bine, în fiecare lună, la nivel naţional, sunt scoase la concurs cel puţin câteva mii de locuri de muncă, dar cu toate acestea sondajele ne arată că românii sunt preocupaţi în special de lipsa locurilor de muncă.

Nu consider că am mari aptitudini de sociolog, sau că mica mea cercetare poate fi considerată un demers sociologic în sensul plin al cuvântului, dar cred că am aflat răspunsul pentru această anomalie. La mijloc, din nou, stă o confuzie: românii nu îşi doresc neapărat noi locuri de muncă, ci îşi doresc un loc de muncă mai bine plătit. De asemenea, mai este categoria celor care au o anumită specializare, au terminat o anumită facultate, dar piaţa nu i-a putut absorbi, fiind suprasaturată în domeniul respectiv, aşa că au trebuit să se reorienteze. Vorbesc aici de miile de absolvenţi de ASE sau Drept, care nu au devenit nici economişti, nici avocaţi sau consilieri juridici, şi lucrează cel mai adesea în comerţ. Ei vor spune că îşi doresc un loc de muncă în domeniul pentru care au studiat şi că găsirea unui astfel de loc de muncă este problematică, asta deşi sunt deja angajaţi.

Aşadar, concluzia mea este că în România nu locurile de muncă sunt problema, ci salariile şi corelarea sistemului de educaţie cu piaţa forţei de muncă. Poate pe viitor, când vor elabora sondaje de opinie, specialiştii vor lua în calcul şi această ipoteză şi vor detalia întrebarea referitoare la locurile de muncă, iar aşa vom afla şi noi de ce, în ciuda unei rate acceptabile a şomajului, această problemă se află în vârful agendei cetăţeanului.