Subiectul Oana Bogdan și proprietatea privată dezbină PLUS. Mesajul dur al Ralucăi Prună

Oana Maria Bogdan, aflată în conducerea PLUS, a afirmat în urmă cu o săptămână că ”un pas important al omenirii va fi cel al renunțării la proprietate”.

După ce a fost criticată pentru aceste declarații, fostul premier Dacian Cioloș, liderul partidului, i-a luat apărarea și a spus că ”nu este în regulă modul în care a fost interpretată de unii, inclusiv în presă” această afirmație.

La câteva zile după însă, Oana Bogdan a abordat din nou subiectul proprietății, stârnind noi controverse.

”În vest, oamenii se raportează deja altfel la proprietate. Nu sunt aşa ataşaţi. Sunt dispuşi să o împartă sau chiar să renunţe la ea. Îşi doresc să fie chiriaşi, nu mai vor să fie proprietari. Cei tineri, la fel, au o cu totul altă… nu vor să aibă autoturism. Nu îşi fac carnet de conducere. Nu vor să, înţelegeţi? Este o altă raportare”, a spus Oana Bogdan pentru G4 Media.

După aceste declarații, Raluca Prună a anunțat că este momentul în care se delimitează de PLUS. Fostul ministrul al Justiției spune că declarațiile Oanei Bogdan nu sunt susținute de nicio statistică și sunt false.

Mesajul integral al Ralucăi Prună:

”Cred că în România alunecăm în mod periculos în zone în care punem în discuție subiecte serioase, proprietatea de exemplu, prin discursuri neserioase și nesusținute de vreo statistică.

Poți fi Dragnea și poţi propune azi ca soluție aprozare. Mâine poate și Gostat’uri, alimentare și eventual prețuri controlate de stat. Nu intru în detalii. E în logica PSD să alunece într-o derivă etatistă în care aprozarul e răspunsul la provocările satului global.

Mai surprinzător este să fii Oana Bogdan și să vorbești în numele PLUS despre provocările viitorului. Amestecarea primelor idei din Sapiens (vânători-culegători, care viețuiau în grup care le asigura de fapt supraviețuirea prin optimizarea accesului la resurse necesare în imediat - hrana, apărarea) cu forme de share ecomony de tip Uber e cel puțin surprinzătoare. A spune că Uber ar fi o formă de renunțare la proprietate este o greșeală. Una de cunoaștere, dar una și mai mare de politică. A insista și a repeta acest lucru e o persistare încrâncenata în greșeală, pe care din respect pentru oamenii din PLUŞ nu o voi califica.

În ultimele săptămâni am fost întrebata dacă sunt de acord cu cele susținute de PLUS, prin Oana Bogdan. Evident că nu pot fi de acord. Mă despart categoric de PLUS pe care nu îl înțeleg de ce intra captiv într-un subiect ales de Oana și care nu e ceea ce trebuie rezolvat în România. Problema României nu este renunțarea la proprietate, ci în primul rând repararea efectelor naționalizării - neterminata la aproape 30 de ani de post comunism. Asta aş fi vrut să aud de la PLUS în materia proprietăţii, ca jurist și ca votant. Apelul la statistici din Occident unde din ce în ce mai mulți oameni ar renunța la proprietate este de neidentificat în vreo statistică. Țara pe care Oana Bogdan și cu mine o cunoaștem bine, fals invocată ca exemplu de schimbare de paradigmă asupra proprietăţii, este una în care procentul de proprietari a crescut mereu în ultimii ani. Peste 70% din belgieni sunt proprietari.

E păcat că PLUS se lasa târât într-un asemenea subiect. E păcat de sutele de oameni care fac imaginea PLUS în moduri discrete și profesioniste, de tot efortul celor care am făcut cu putința PLUS și care nu ne putem regăsi în noua lui arhitectură. E păcat că oamenii noi în politica nu înseamnă în primul rând să ne ocupăm fiecare de ceea ce ne pricepem să facem. Un program politic este o ofertă electorală. Și e bine să fie clară, cu o viziune pe termen lung, cu argumente care să țină și cu soluții credibile. Chestia cu Uber şi belgienii care ar justifica un fel de renunțare la proprietate în România, printr-o altă manieră de a locui un spaţiu, e atât de inexacta că nu poate fi considerată o ofertă serioasă. Colocuirea este mai degrabă despre respectul celor care locuiesc împreuna un spațiu, nu despre renunțarea la proprietate. Ba mai mult, colocuirea presupune că toți să ne purtăm ca niște ‘buni proprietari’ cu spațiul pe care îl locuim împreuna.