Top părţi anatomice de care nu avem nevoie
Organele vestigiale sunt acele componente care, deşi există încă în anatomia speciei noastre, şi-au pierdut, complet sau în cea mai mare măsură, funcţia lor originală. Evoluţia le scoate treptat din „stoc”; ele apar la tot mai puţini oameni şi, acolo unde, există, pot fi nefuncţionale, notează descoperă.ro.
Evoluţia e un proces îndelungat şi lent; ne-a trebuit mult timp ca să căpătăm unele caracteristici şi tot lent ele dispar din „dotarea” noastră, pe măsură ce evoluăm în continuare. Iată exemple ale unor astfel de „piese” devenite, după cum se pare, inutile pentru organismul uman, în condiţiile de azi, şi pe care evoluţia s-ar putea să le înlăture, încet-încet, din alcătuirea noastră.
1. Osul coccis este un vestigiu al cozii cu care erau înzestraţi strămoşii mamalieni ai omului; omul şi maimuţele antropoide nu mai au cozi, dar dovada descendenţei noastre din mamifere cu coadă este vizibilă în dezvoltarea embrionară (într-o anumită etapă timpurie de dezvoltare, embrionii umani au şi ei o coadă, care se resoarbe mai târziu), iar mai apoi, în persistenţa acestui os coccis.
2. Măselele de minte sunt un exemplu de vestigialitate la nivelul danturii. Strămoşii omului aveau nevoie de maxilare mari, solide, şi multe măsele zdravene, pentru a mesteca plantele crude cu care se hrăneau. Dar alimentaţia umană s-a modificat considerabil într-un timp relativ scurt, la scara evoluţiei, ducând la o micşorare a maxilarelor, pe care acum nu mai încap atâţia dinţi. Numărul normal de dinţi la adulţi este de 32, dar, în realitate, nu toţi oamenii maturi au chiar atâţia dinţi pe arcadă. Măselele de minte – cele din fundul gurii, câte una pe fiecare jumătate de maxilar, deci 4 în total - răsar târziu (nu odată cu ceilalţi dinţi permanenţi, ci abia după 18 ani) şi adesea produc diverse necazuri care necesită intervenţia stomatologului.
3. Muşchiul plantar, compus dintr-o mică masă de de fibre musculare şi un tendon lung, este situat în interiorul labei piciorului, în zona călcâiului tălpii; lipseşte la 7-10% din populaţia lumii; are un rol minor în mişcările genunchiului şi ale gleznei, dar nu este esenţial pentru funcţionarea acestor articulaţi.
4. Apendicele. La jumătatea secolului XX, mulţi medici competenţi încă mai erau convinşi că apendicele nu are nicio funcţie benefică pentru corpul uman. Dar, dacă nu are niciun rol în digestie, nu înseamnă că nu face nimic pentru corp. Specialiştii nu se mai grăbesc să afirme că apendicele nu e bun de nimic şi ar putea fi oricând înlăturat fără grijă. Fără să fie neapărat esenţial pentru viaţă, s-ar putea să nu fie, totuşi, lipsit de rost.