TOP invenții chinezești care au schimbat lumea

Marea civilizație chineză a fost una dintre cele mai dezvoltate civilizații în plan științific și tehnologic din lume, depășind cu mult lumea occidentală, și ei îi sunt atribuite multe din obiectele considerate azi indispensabile.

Astăzi, China se mândrește foarte mult cu invențiile sale. Câteva dintre ele, cunoscute drept Cele patru mari invenții, ocupă un loc foarte important în cultura chineză, ca simboluri ale avansului său tehnologic. Este vorba de busola, praful de pușcă, hârtia și prima presă tipografică. Acestora li se adaugă alte invenții, la fel de importante, precum mătasea, roaba, artificiile, zmeul sau seismograful.

Cele patru mari invenții sunt, așadar, doar cele mai cunoscute dintre reușitele tehnologice ale chinezilor. Istoricii insistă însă asupra faptului că ele nu sunt cele mai importante, și că accentul a căzut asupra lor doar datorită importanțelor lor în schimburile culturale dintre Est și Vest și datorită rolului lor în dezvoltarea capitalismului european.

Franis Bacon scria, în 1620, că „tiparul, praful de pușcă și busola: aceste trei au schimbat lumea: prima, în literatură; a doua, în arta războiului, iar a treia în navigație. De aici au pornit nenumărate schimbări, într-atât încât nimic nu a exercitat o putere și o influență mai mare asupra problemelor umane decât aceste descoperiri mecanice”.

Marx: „Praful de pușcă, busola și tiparul au fost cele trei mari invenții care au pavat drumul către societatea burgheză. Praful de pușcă a distrus clasa cavalerilor, busola a descoperit piața mondială și a fondat coloniile, iar tiparul a fost instrumentul protestantismului și al regenerării științei în general.”

China se poate mândri însă și cu alte invenții, la fel de importante, în materie de agricultură, metalurgie, exploatări miniere, medicină, astronomie, matematică etc. Enumerăm aici doar câteva dintre ele: chibriturile, docul uscat, fonta, plugul de fier, parașuta, podul suspendat, elicea, ecluza, ș.a.

Nicio altă cultură antică nu a contribuit mai mult la progresul umanității decât civilizația chineză

Praful de pușcă

Praful de pușcă a fost descoperit în secolul al IX-lea în mod accidental. Se pare că alchimiștii chinezi încercau să găsească formula unui elixir al nemuririi, dar au sfârșit prin a inventa ceva care a dus la moartea a milioane de oameni. Primele formule, descrise la jumătatea secolului al XI-lea, constau dintr-o variație de azotat de potasiu, cărbune și sulf. Ulterior, de-a lungul secolelor, formula prafului de pușcă a fost perfecționată, prin reglarea concentrației de azotat de potasiu.

La început, chinezii au folosit această invenție pentru semnale luminoase sau artificii (o altă invenție proprie). Abia mai târziu, praful de pușcă a început să fie folosit și de militari, prin inventarea primelor grenade.

Praful de pușcă a ajuns în Europa în secolul al XIII-lea, cel mai probabil adus de invadatorii mongoli. Europenii au perfecționat invenția și, pe baza ei, în secolul al XV-lea, au dezvoltat artileria și armele de foc, instrumente cu ajutorul cărora aveau, mai târziu, să cucerească lumea.

Busola

Cea mai timpurie referință la un instrument magnetic folosit pentru indicarea direcției se află într-o carte din anii 1040-1044, din timpul dinastiei Song. Însă această primă busolă a fost gândită în așa fel încât să arate Sudul, deoarece pentru chinezi, spre deosebire de occidentali, Sudul este direcția principală. Această invenție de secol XI se baza pe instrumente mai vechi, realizate din roci magnetice, folosite încă din secolul al IV-lea.

Spre sfârșitul secolului al XI-lea, apar în cărți primele referiri la busolele cu ac magnetic. Acestea erau însă diferite de busolele contemporane. Timp de mai multe secole, chinezii au folosit ace magnetice plutind pe apă. Europenii au fost cei care i-au dat busolei forma pe care o cunoaștem astăzi, iar aceasta a pătruns în China abia în secolul al XVI-lea, unde a fost folosită în paralel cu modelul tradițional.

Hârtia și tiparul

Cai Lun, un funcționar la curtea imperială la începutul secolului al II-lea, este creditat cu inventarea hârtiei moderne. Hârtia era deja folosită în China de mai mult timp, dar era o variantă obținută din bambus sau mătase printr-un proces de producție mai complicat. Cai Lun vine cu o formulă nouă, bazată pe fibre de in și cânepă, coji de copac și plase de pescuit. La început, chinezii au folosit hârtia pentru împachetat, dar din secolul al III-lea aceasta devine instrument de scris.

Ulterior, din secolul al VI-lea, chinezii încep să folosească și hârtia igienică. Din timpul dinastiei Tang (618–907), hârtia e folosită și pentru confecționarea pliculețelor de ceai, cu scopul conservării aromelor, iar dinastia Song (960–1279) e prima care emite bani sub forma bancnotelor de hârtie.

Odată inventată hârtia, chinezii au conceput și o modalitate de imprimare, prin intermediul unui bloc din lemn gravat. Acesta era mult mai potrivit caracterelor chinezești decât imprimarea mobilă (inventată tot de chinezi, bineînțeles) și a dus la dezvoltarea acestei maniere de comunicații care domină lumea de azi (sau, mai bine spus, o domina până la inventarea computerelor și a internetului). Tehnica era următoarea: pe un bloc de lemn erau sculptate litererele, după care ele erau acoperite cu vopsea, apoi imprimate pe hârtie. Aceași metodă era folosită pentru imprimarea textilelor încă din secolul III.

Tiparul european, invenția lui Gutenberg, a ajuns de asemenea în China, în secolul al XVI-lea, dar chinezii, fideli propriilor tradiții, nu l-au adoptat la scară largă decât în secolul al XIX-lea.

Alte invenții chinezești

Roaba

O altă invenție pentru care trebuie să le mulțumim chinezilor este roaba, un obiect care a ușurat semnificativ munca oamnilor. Roaba apare pe mai multe basoreliefuri și picturi din secolul II, deci din timpul dinastiei Han, iar istoricul Chengzuo (233-297) atribuie această invenție lui Zhuge Liang, sfetnicul apropiat al lui Liu Bei, fondatorul dinastiei. El ar fi conceput roaba ca modalitate de transport a rechizitelor militare în campaniile împotriva statului Wei. Ulterior, roaba a început să fie folosită și cu alte scopuri.

Conștienți de avantajele militare ce puteau fi obținute cu ajutorul acestei invenții, chinezii au încercat să păstreze secretul.

Seismograful

Seismograful, un instrument esențial în studierea cutremurelor, nu e – cum am putea crede – o invenție recentă. Acest obiect are în spate o istorie de aproape 2000 de ani ce a început în China antică.

Astfel, chinezii sunt cei care au inventat primul detector de cutremure. Spre deosebire de seismografele recente, cele chinezești nu măsurau scara cutremurelor, dar ele erau la fel de eficiente în înregistrarea mișcărilor scoarței terestre. Chang Heng, astronom la curtea imperială a dinastiei Han, este cel care a inventat seismograful, în anul 132. Potrivit surselor, primul exemplar era realizat din bronz masiv.

Cum funcționa acest seismograf? Vasul din bronz, cu un diametru de aproximativ 2 metri, era ornat, de jur împrejur, cu capete de dragoni care aveau, în gură, câte o bilă de bronz. La baza vasului, în dreptul fiecărui dragon stătea câte o broască cu gura deschisă. În interiorul vasului se afla un pendul sensibil la orice mișcare, iar când avea loc un cutremur, acesta se deplasa punând în mișcare un mecanism: gura unuia dintre dragoni (teoretic, în funcție de direcția cutremurului) se deschidea din cauza mișcărilor, iar bila cădea în gura broaștei. Sursele spun că invenția lui Chang Heng chiar funcționa, înregistrând un cutremur pe care oamenii de la curtea imperială nu l-au simțit (probabil că este vorba de marele cutremur de la Gansu din anul 143).

Mătasea

China și-a câștigat faima în Europa Medievală datorită unor produse necunoscute occidentalilor. Cel mai valoros dintre acestea a fost, cu siguranță, mătasea. Nu degeaba istoriografia vorbește de importanța Drumului Mătăsii, un drum comercial care a legat îndepărtata Chină de Orientul Mijlociu, Europa Occidentală și Africa musulmană.

Mătasea este una dintre cele mai vechi invenții chinezești, metoda prelucrării materialului produs de viermii de mătase existând de circa 4700 de ani: cea mai veche mărturie privind producția de mătase datează din perioada Liangzhu (3300-3200 î.Hr.).

Timp de secole, cheia producției de mătase a fost unul din cele mai bine păstrate secrete ale civilizației chineze. Asta până când misionarii creștini din Europa au descoperit secretul, aducând larve de viermi de mătase în Occident. Cu toate acestea, cererea pentru mătăsurile orientale, de o calitate mult superioară celor europene, a rămas la fel de mare.

Porțelanul

Nu degeaba în limba engleză cuvântul pentru porțelan este „china”. Acest tip valoros de ceramică, cunoscut pentru frumusețea sa, este originar din China dinastiei Sui (581-618). Tehnica a fost perfecționată apoi în timpul dinastiei Tang, când porțelanul e exportat și în lumea islamică, unde devine un bun foarte prețuit.

Producția de porțelan atinge apogeul în timpul dinastiei Song (960-1279), când chinezii au construit cuptoare în care încăpeau până la 25.000 de bucăți. Porțelanurile s-au extins în Europa mai ales în timpul dinastiei Ming (1368-1644), când ceramica alb-albastră, faimoasă azi în întreaga lume, a ajuns să fie unul dintre cele mai căutate obiecte de preț din saloanele aristocrației.

Având toate aceste invenții chinezești în minte, nu putem să nu ne punem următoarea întrebare: cum se face că această mare civilizație nu a cunoscut o revoluție științifică și tehnologică precum Europa?! Istoricii au propus diverse ipoteze, acordând atenție fie factorilor socio-economici, fie celor culturali.

Una dintre cele mai cunoscute teorii îi aparține lui Joseph Needham, autorul celei mai cunoscute lucrări despre istoria științei în China. Sinologul britanic era de părere că factorii culturali au fost cei care au împiedicat transformarea realizărilor chinezești în ceea ce în termeni europeni am putea numi știință. Potrivit lui Needham, gândirea religioasă și filosofică a intelectualilor chinezi nu le-a permis acestora să creadă în legile naturii: „nu se pune problema că pentru chinezi nu ar fi existat o ordine în natură, dar aceasta nu era o ordine hotărâtă de o ființă rațională; de aici și lipsa convingerii că ființele raționale pot traduce în limbile lor inferioare, pământești, codul de legi divin.”

O ipoteză cunoscută referitoare la factorii socio-economici îi aparține lui Mark Elvin. Acesta a încercat să înțeleagă de ce China, în pofida bogăției sale, a stabilității interne și a reușitelor științifice, nu a avut la rândul ei o Revoluție Industrială. Explicația, crede el, constă în faptul că economia preindustrială din China era autosuficientă, neexistând nicio motivație pentru profit care să ducă la dezvoltarea tehnologică. Elvin consideră că rețelele comerciale și metodele de producție erau eficiente, iar munca era foarte ieftină, în așa fel încât economia a ajuns la un punct de echilibru între cerere și ofertă, eliminând presiunea economică care duce, de obicei, la creșterea eficienței.