Uite cele mai scârboase locuri de muncă din lume. Pariu că nu te-ai angaja?

Culegător de rămăşiţe de maimuţe

Mulţi iubesc aceste animale, însă nu sunt mulţi care îşi dedică viaţa studierii lor, iar numărul celor care sunt atât de pasionaţi precum Jake Owens, de la Universitatea Drexel este şi mai mic, potrivit descopera.ro. O mare parte dintre cercetările lui se bazează pe analizarea fecalelor de maimuţă. Din acest motiv, el trebuie să călătorească în locuri precum Bioko, o insulă din Africa, şi să se târască prin vegetaţia plină de şerpi pentru a aduna fecale.

În 2010, Jake Owens a fost nevoit să supravieţuiască într-o piaţă de “bushmeat” (carnea provenita de la animalele sălbatice din jungla africana), din Guineea Ecuatorială, în care comercianţii vindeau carne de primate pe cale de dispariţie.

În acest loc unde domnea mirosul greu de carne putrezită, Owens a colectat sute de mostre de păr şi ţesut de la maimuţe pentru a putea realiza o analiză izotopică. Scopul cercetării a fost ca pe baza acestor informaţii să identifice „zonele fierbinţi” unde avea loc braconajul.

„Majoritatea oamenilor de la piaţă mă urau atât pe mine, cât şi cauza pentru care eram aici, aceea de a pune capăt braconajului”, a declarat Owens. Ca urmare a acestui fapt, vânzătorii îl loveau cu mături, scuipau la picioarele lui şi îl ameninţau cu lămpi de sudură.

În plus, în această perioadă Owens a contractat o boală cu care s-a luptat o lună şi care l-a lăsat fără păr.

Autopsier de elani

În lume, probabil că nu există multe persoane cu un „stomac mai tare” ca cercetătorul John Vucetich. Ca profesor de ecologie la Michigan Technological University, Vucetich studiază dinamica populaţiei dintre lupii cenuşii şi elanii din Isle Royal, un parc naţional localizat în Minnesota.

Aşa se face că mare parte din sarcinile lui se rezumă la cercetarea stârvurilor de elan. De cele mai multe ori, „vânătoarea” după stârvuri începe cu un miros se carne putrezită. Apoi, după ce găsesc corpul neînsufleţit al unui animal, Vucetich şi echipa lui de cercetători încep să îl tranşeze cu topoare şi cuţite. Pentru a ajunge la oasele pe care le vor, cercetătorii trebuie să dea de-o parte larvele şi căpuşele. Da, căpuşele, pentru că un stârv poate avea şi 50.000 de căpuşe, toate aflate în căutarea unui nou cămin cald.

După această analiză de la „locul faptei”, cercetătorii sunt nevoiţi să transporte, prin zăpadă, cele aproximativ 20 de kilograme de oase în laborator. De asemenea, înainte de a pleca, ei adună fecalele lupilor din apropierea cadavrului pentru a face analize genetice folositoare în studiu.

Odată ajunşi în laborator, cercetătorii pregătesc oasele pentru depozitare, ceea ce însemnă că ele sunt fierte, astfel încât pielea rămasă pe ele să poată fi înlăturată uşor.

Îngrijitor de ploşniţe

În timp ce majoritatea asociază ploşniţele de pat cu un scenariu horror, Scott Harrison ar putea fi numit prieten al acestor creaturi. De ce? Pentru că în timp ce colegii lui se luptă pentru eradicarea lor, Scott Harrison are grijă ca numărul acestora să crească în laborator, pentru a le putea supune experimentelor. Aşa se face că laboratorul în care lucrează el găzduieşte mai bine de 30 de populaţii ploşniţe de pat, unele numărând câteva zeci de mii de rezidenţi. De asemenea, fiecare populaţie manifestă un anumit grad de rezistenţă la pesticide.

Pentru a se asigura că populaţiile lui de ploşniţe se dezvoltă în voie, Harrison hrăneşte ploşniţele cu sânge de iepure, respiră asupra lor şi chiar le ia în mână pentru a le stimula impulsul de a se hrăni.

Desigur, dezavantajele acestei slujbe pot fi uriaşe, mai ales în cazul în care cercetătorii nu ar reuşi să îşi separe viaţa de la birou de cea personală. Indiferent cât de importantă este această muncă pentru Harrison, el nu ia niciodată obiectul de studiu cu el acasă, pentru că, la fel ca noi toţi, apreciază un somn bun şi liniştit.

Creator de simulări ale sistemului digestiv

Glenn Gibson este specialist în microbiologie şi profesor la Universitatea Reading. El este unul dintre oamenii de ştiinţă care studiază bacteriile din intestinul uman cu scopul de a dezvolta tratamente pentru boli precum sindromul de colon iritabil.

Pentru a-şi realiza cercetarea, Gibson toarnă în sisteme ce imită compartimentele digestive umane un lichid obţinut din fecale donate de voluntari. Apoi, el analizează mostrele folosind cromatografica lichidă.

„Mirosul pătrunde în laborator, în întreaga clădire şi în zonele din apropierea ei” a mărturisit Gibson.

El şi restul celor care lucrează în laborator încearcă, pe cât posibil să se protejeze împotriva contaminării, purtând mănuşi şi măşti, însă contactul este inevitabil.