Vasile Dîncu: Vă mai aduceți aminte: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim

"Astăzi, în calendarele agenţiilor de ştiri, este ziua unei ţări numită România. Pentru tine, occidentalule civilizat, e poate doar un loc plin de câini, de hoţi de buzunare sau taximetrişti hoţi. Dacă te uiţi in The Economist o să găseşti că ţara are PIB-ul mic şi că este pe ultimul loc în Europa, iar la indicele de percepţie al corupţiei este plasată alături de ţări africane. Pentru tine, finanţistule de la FMI, este un loc unde, deşi esti funcţionar mic, fără geam cu lumină naturală la biroul tău, toţi te privesc cu gura căscată, vorbeşti la televizor, dai ordine, te vezi doar cu preşedintele şi premierul. Aici te simţi puternic şi important, ca un ambasador şi aştepţi momentul când nu va reuşi să plătească Guvernul pentru a mai vinde şi acţiunile de gaz, curent sau celelalte ce au mai rămas. În fine, poate pentru tine japonezule cu aparatul foto pregătit, poate fi o curiozitate pe care o integrezi armonic în ordinea universală.

Vă înţeleg dacă vreţi să plecaţi cât puteţi de repede spre oraşele voastre curate şi luminate feeric. Dar, domnilor, bucuria că mă întorc acasă mă cuprinde subit şi pe mine când intru pe poarta aeroporturilor voastre fie că este Heathrow, Orly sau Barajas. Pur şi simplu, mă bucur că mă întorc acasă, indiferent cât de interesantă poate să-mi pară lumea voastră reglată ca un mecanism de ceas. Am şi un defect (poate legat doar de constituţia mea somatică): de multe ori când aud imnul sau văd scris cuvântul România lăcrimez. Mi-e jenă de acestă slăbiciune, aşa că de multe ori îmi ascund lacrima şi lăcrimez pe dinlăuntru. Nu ştiu de ce mă bucur când mă întorc acasă. Poate, pentru că aici sunt prietenii şi profesorii mei, familia mea mare şi familia cea mică, sunt studenţii şi prietenii de pe blog. Ştiu că peisajele noastre sunt faine, dar nu le compar cu Elveţia, pentru că acolo nu sunt cotropite de pungi de plastic. Nici nu cred că suntem geniali sau diamante neşlefuite, doar pentru că luăm medalii la olimpiadele de matematică, fizică şi chimie.

Mă gândesc de multe ori că patria mea este o răţuşcă urâţică ce se tot împiedică şi nu se poate ţine de cârdul European. Dar nu cred că ea, România, ne-a ucis visele, ne-a întunecat orizontul. Cred că încă nu avem forţa de a visa cu adevărat şi mai ales nu ne bazăm visele pe noi înşine, nu suntem personajul principal în visul devenirii noastre. Cine să viseze în locul nostru, cine să creadă în locul nostru? Mă enervează piesa aia pop (şi videoclipul ei cu pionieri) care se tânguie “Nu m-am născut în locul potrivit”. Cum trebuie să arate locul potrivit? Este vorba despre Paradis, despre locul în care nu trebuie să faci nimic, pe care-l poţi parazita în voie. Eu cred că norocul este că ai un loc unde te-ai născut, iar datoria ta şi dulcea povară a vieţii este să schimbi acel loc, să-l potriveşti pe măsura fericirii şi inimii tale.

Sunt mâhnit uneori chiar de lehamitea mea proprie şi devin tare bucuros atunci când o depăşesc. Mă enervează indiferenţa şi lipsa de responsabilitate pe care le vedem la tot pasul, dar mă uit acolo unde văd profesori, medici sau militari care se duc dimineaţa la ora fixă cu sandvişul în geantă şi nu îşi fac treaba mai prost doar pentru că un omolog al lor SUA este plătit de zece ori mai bine. Văd că mulţi politicieni sunt tâmpiți sau corupţi, dar pe mulți dintre ei ar trebui să nu-i mai alegem şi să spunem cu curaj și altora că ei nu trebuie aleși.

Nu cumva ne facem majoritatea nefericirilor cu mâna noastră şi nu România este de vină, iar noi suntem vinovaţii?
Uneori am şi eu senzația că nu merge nimic în ţara noastră, dar ce pot face decât să-mi propun să repar ceea ce pot face eu şi să spun celor care mă ascultă că ar trebui să facem. Le spun spun zilnic, în forme diferite, că trebuie să avem curajul să începem de undeva repararea mecanismului acestei societăţi. Nu-mi spuneți că este prea târziu, niciodată nu este prea târziu.

Putem să scăpăm de mitocănie, de corupţie, de cocalari şi piţipoancele de pe ecrane, însă ar trebui să ne propunem asta. Foarte simplu, nu trebuie strategii complicate, trebuie să vrem să schimbăm totul şi să ne schimbăm unele dintre obişnuinţele noastre comode. Şi să nu mai dăm vina pe amărâtul ăsta de popor pentru toate păcatele lumii. Oameni buni, poporul ăsta care îşi vinde votul pe ulei şi zahăr a fost umilit o jumătate de secol de comunişti şi încă două decenii de demagogi şi capitaliştii de rit nou. A fost minţit şi i s-au cultivat doar slăbiciunile. Este un popor care nu are o elită care să-l ducă vreo patruzeci de ani prin deșert, ci doar intelectuali publici care se uită cu dispreț la el de pe ecranele televizoarelor. Românilor au fost puţini cei care le-au dat exemple de civilizație, în loc să se folosească de năravurile lor proaste. Românii nu au fost învăţați să acţioneze împreună, să facă echipe, să identifice interesul comun şi să înţeagă că şi ceea ce este comun este tot al tău.

Nu Ii s-a predat solidaritatea și respectul demnităţii umane, le-au descoperit doar atunci când erau în marea suferinţă, în neagra supravieţuire de sub comunişti şi poate că au început să renunţe la ele pentru ca să uite de vremurile acelea sălbatice.

Oamenilor acestora nu li s-a spus adevărul despre crimele politicii şi au fost puși să creadă în falşi eroi şi să urmeze paiaţe, nu bărbaţi luminaţi cu spatele drept.

Toate acestea le ştim, dar preferăm să tăcem. Să ne minţim, să ne plângem, să emigrăm, să ne indignăm, să urâm, să ne strigăm unii altora înjurături, să ne furăm căciula, să ne desconsiderăm … să dăm vina pe România.
Dar de un singur lucru nu ne dăm seama. Că am putea să schimbăm totul pentru că suntem liberi. Da, foarte liberi, avem câtă libertate ne putem asuma. Avem fix atâta libertate câtă pot explora visele noastre.

Să nu spuneţi că acest lucru nu este important! Este un miracol pe care il au doar puţine popoare în lumea asta ce pare perfectă la televizor. Am fost cateva săptămâni în Basarabia noastră uitată. Am văzut ce înseamnă un teritoriu sub ocupație străină. Am simțit frica oamenilor și jalea mocnită, lipsa de sparanță și umbra neagră a comunismului apăsând peste oameni și țară. Am întânit oameni care nu mai recunosc chipul libertății și se sperie chiar și de visul pe care cei tineri și cei plecați departe încep să-l încălzească din nou la piept.

Ea, România asta lălâie şi balcâză, ne dă chiar şi libertatea de a o părăsi, de a o certa, de a da vina pe ea pentru toate neputinţele noastre. Ea, săraca, nu poate fi mai frumoasă decât frumuseţea gândului nostru. Ea ne oferă libertatea de a fi, ne propune ca de mâine să ne schimbăm viaţa. Vă mai aduceți aminte: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim. Am uitat deja, dar unii chiar au murit şi nici măcar nu au avut timp să simtă gustul libertăţii.

Pentru acest mare cadou pe care ni-l faci tu, Românie, ţara noastră, vreau să îţi urez astăzi

La Mulți Ani! ", scria în urmă cu cinci ani vicepremierul Vasile Dîncu.