Victor Ponta face istorie cu PSD

Două figuri marcante ale politicii autohtone se încrucișează, poate pentru ultima oară, zilele acestea. Destinele lor politice s-au suprapus o perioadă, deloc neglijabilă, trei ani de alianță în pofida diferențelor doctrinare nu sunt de neglijat. Amândoi, atât Victor Ponta cât și Crin Antonescu au fost în mod egal favoriți ai muzei politice, pornind sub auspicii la fel de favorabile în 2011, urcând pe culmile victoriosului an electoral 2012. Dar pe măsură ce s-au stins ecourile luptei în care a fost debarcat regimul Băsescu, cei doi au început să se distanțeze nu numai unul față de celălalt, dar și în raportările lor la propriul succes.

Din 2012 și până la ieșirea din USL a fost un mare mister pentru majoritatea analiștilor politici cum de fostul lider al PNL nu poate să valorifice în propriul său partid laurii gloriei ce-i revin de regulă învingătorului. Deși a dus partidul său în USL, una din puținele structuri politice de mare succes ai istoriei contemporane a României, Crin Antonescu a fost trei lungi ani cvasi-incapabil să-și impună autoritatea în fața colegilor de partid. PNL s-a canonit an după an într-o cumplită penurie de disciplină de partid, o colecție de orgolii și ambiții discursive, în care conducerea mereu absentă era adeseori incapabilă să imprime o comunicare coerentă și unitară. Sfidări interne la adresa lui Antonescu au fost nenumărate și sub o formă sau alta șeful partidului a fost incapabil să le gestioneze. Se spune că un șef bun nu este nici cel prea blând, a cărui permisivitate este intens speculată de subalterni, dar nici acela care-și defrișează partidul, eliminând rând pe rând membrii marcanți.

Or, tocmai acestea sunt extremele între care a oscilat Antonescu. Între cele două extreme se află după toate probabilitățile momentul de balans obscur, reprezentat de întâlnirile (și negocierile) secrete cu Traian Băsescu. Dacă am ști ce s-a discutat între cei doi, poate l-am înțelege mai bine pe Crin Antonescu. Că a fost șantaj politic sau juridic, în stilul polițienesc devenit specific regimului Băsescu sau că au fost promisiuni, nu contează. Oricare variantă a ales dintre cele două, Traian Băsescu a reușit să potențeze la maxim paranoia auto-distructivă a profesorașului de provincie ajuns conjunctural să poarte pălăria prea mare a unui partid istoric. Cu trecerea precipitată a PNL la remorca PPE, o veritabilă deturnare potrivită mai degrabă într-un policier și mai puțin într-o analiză politică, asistăm la ultimele zvârcoliri patetice ale unui personaj intrat în metastază. Ca atâția alții înaintea sa, politicianul Antonescu nu rezistă atingerii toxice a hidrei Băsescu. Pentru fostul șef al PNL viitorul politic a ajuns în punctul terminus. Alături de Boc, MRU și Udrea, Antonescu încremenește ca un soldățel oarecare în armata de teracotă a autocraticului Traian Băsescu.

Pe de cealaltă parte, Victor Ponta, cel mai tânăr lider de partid devenit cel mai tânăr premier al României – și în curând cel mai tânăr președinte român, conform opiniilor din ce în ce mai numeroase din coaliția pe care o conduce, a speculat cu totul și cu totul diferit auspiciile favorabile care i-au fost acordate în egală măsură, la început. Când tânărul Ponta a preluat partidul său, avea și el la rândul său destule probleme. Tranziția de putere în PSD de la tabăra Geoană la tabăra Ponta nu a fost dintre cele mai ușoare. Nu au fost deloc puține ocaziile în care ”bătrânii” matusalemicului partid social-democrat au ”încercat” limitele și răbdarea tânărului imberb care a ajuns să-i conducă. Primele măsuri luate în interiorul PSD nu au fost dintre cele mai bine primite de seniori, deși trădau de pe atunci tendințele reformiste prin care Victor Ponta și-a propulsat formațiunea în prima linie a politicii autohtone. Ceva însă a întors balanța și unul după altul seniorii partidului și-au reconsiderat rezervele față de prea tânărul șef, începând probabil cu recalcitrantul Vanghelie. Pe vremea aceea prea puțini puteau să ghicească cât potențial avea alianța cu conservatorii și liberalii. Mai degrabă felul în care Victor Ponta a intrat în conflict cu Traian Băsescu și mai ales felul în care a rezistat atacurilor acestuia au fost factorii determinanți care i-au adus respectul și coeziunea PSD. Oricât de puternic și de disciplinat, partidul social-democrat se cutremura pe atunci sub primele lovituri grele date de hăitașii lui Băsescu: cu un proces ciudat și perfect discutabil – suntem convinși că va face deliciul juriștilor în deceniile ce vor urma- partidul își pierdea liderul, pe fostul premier Adrian Năstase.

Mircea Geoană s-a clătinat și el, atins de propaganda veninoasă a unui Traian Băsescu care-și dădea măsura talentului manipulator la al doilea mandat câștigat. PSD avea toate datele pentru a devenit un gigant cu picioare de lut, demoralizat și defetist. Meritul pentru că lucrurile au luat o cu totul altă direcție îi revine lui Victor Ponta, care la rândul său a plătit prețul greu al atacurilor sub centură, al permanentei tracasări, a trădărilor celor mai apropiați aliați, printre care cel mai important chiar Crin Antonescu. Privind în retrospectivă, este posibil ca unii istorici în căutarea părții anecdotice și antologice să ajungă la concluzia că pe Victor Ponta la ajutat mult și capacitatea sa de a nu-și trăda emoțiile. Premierul Ponta a reușit mereu să-și păstreze expresia imperturbabilă, indiferent de dimensiunea mizeriilor care i-au fost aruncate în față. Cum necum, tânărul președinte de partid a ajuns să se maturizeze sub privirile uimite ale propriilor seniori, nevoiți să constate că ”puștiul” știe să încaseze ca un om mare. Faptul că Ponta nu s-a clătinat a dat din nou echilibru și speranță unui partid aflat în căutarea disperată a unor noi repere. În condițiile de criză prin care a trecut Victor Ponta, cerințele sale de reformare internă a celui mai mare partid din România au părut mult mai acceptabile și suportabile unor seniori care altfel ar fi fost poate mai reticenți.

Putem spune că președintele care a adus PSD procentele celui mai bun scor din istorie, a făcut această istorie pe propria lui piele. Traian Băsescu, acest adversar tradițional al tuturor forțelor progresiste din România, nu a reușit în legătură cu el să intuiască un lucru extrem de important: și anume că pe măsură ce loviturile la adresa premierului s-au înmulțit și au crescut în intensitate, chiar prin natura lor l-au întărit și l-au transformat pe tânărul de odinioară într-un om politic redutabil. Prevăd un Băsescu măcinat până în ultima lui clipă de frustrarea revelației că, fără să vrea sau să-și dea seama, a călit exact liderul de care aveau atâta nevoie adversarii săi.