Vorbele de duh ale părintelui Paisie Olaru, unul dintre cei mai mari duhovnici români

Drumul către viaţa monahală

Ultimul dintre cei cinci copii ai unei familii simple, de oameni credincioşi, părintele Paisie a văzut lumina zilei la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, din comuna botoşăneană Lunca. A primit numele Petru la botez şi a urmat şcoala primară de trei ani, aşa cum se făcea în satul său. A fost premiantul clasei şi, drept răsplată, a primit cărţi despre vieţile sfinţilor. Citind despre pătimirile lor, s-a gândit să plece la mănăstire, astfel că, la 24 de ani, a intrat în obştea Schitului Cozancea din apropiere, unde a fost tuns în monahism cu numele Paisie.

Legământ pentru o prietenie veşnică

Timp de 26 de ani s-a nevoit într-o chilie pustnicească, unde era căutat de mulţi credincioşi. Aici şi-a crescut câţiva ucenici, printre ei şi părintele Cleopa cu fraţii săi, pe care i-a îndrumat încă de când erau mici şi păşteau oile prin apropiere. Copiii îi cereau sfaturi ori de câte ori aveau vreo ispită, iar schimonahul Paisie îi iubea foarte mult, pentru că erau ascultători. Dar când i-a spus părintelui Cleopa să rămână acolo, el a ales Schitul Sihăstria, din judeţul Neamţ. După şase ani, în 1935, cei doi monahi, între care se stabilise o legătură duhovnicească, au făcut un legământ despre care povesteşte părintele Paisie: „Am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: «Doamne, binecuvântează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi să fiu eu la capul lui! Amin!» Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-am despărţit. De părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!”

Alături de prietenul său Cleopa, la Sihăstria

După ce a fost hirotonit preot, în 1947, părintele Paisie a plecat la Mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ bunul său prieten Cleopa. De acolo au fost trimişi amândoi, pentru patru ani, la Mănăstirea Slatina, ca să revigoreze obştea. Şi în această perioadă s-au făcut cunoscuţi ca duhovnici pentru foarte mulţi oameni. Întors la Sihăstria, părintele Paisie a continuat să-şi deschidă chilia pentru mii de ucenici, atraşi de dragostea şi de bunătatea sa, de liniştea pe care o lăsa în inimile lor. Părintele Ioanichie Bălan povesteşte: „Folosea cuvinte simple, dar pline de duh şi de putere, deschidea inimile şi sufletele tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă.”

La mare căutare şi în perioada comunistă

Ca să uite de păcatele pe care le auzea de la oameni, lucra singur în grădină, şi în timp ce muncea se ruga. La el veneau monahi, ierarhi, dar şi simpli credincioşi, iar în perioada comunistă îl căutau chiar şi oameni importanţi ai vremii, care aveau încredere în rugăciunea sa. Era pregătit oricând să primească pe oricine dorea să îşi mărturisească păcatele. Rostea molitfa pe de rost şi apoi spovedea ore în şir, fără pauză. Despre această jertfă, chiar părintele Paisie spunea: „Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viaţa de mănăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. Mare răspundere are un duhovnic, şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean”.

Pe urmele Sfintei Teodora de la Sihla

În 1972, la vârsta de 75 de ani, a vrut să se retragă şi mai mult şi a plecat la Schitul Sihla, din apropiere, unde a sihăstrit cândva şi Cuvioasa Teodora. Dar lumea îl căuta şi aici pentru spovedanie şi rugăciune. După 13 ani, fiind imobilizat la pat, a revenit la Sihăstria, unde a trăit ultimii ani de viaţă alături de prietenul său cel mai bun, părintele Cleopa. Se îmbolnăvise şi de cataractă la ambii ochi, şi cu toate acestea a continuat să-şi primească fiii duhovniceşti. Părintele Paisie a trecut la viaţa veşnică la 18 octombrie 1990, iar la înmormântarea sa, la Mănăstirea Sihăstria, au venit sute de monahi şi de mireni. După opt ani, alături de el a fost îngropat şi părintele Cleopa.

• În fiecare an, la 20 iunie, se oficiază Sfânta Liturghie şi o slujbă de pomenire pentru „duhovnicul cel bun“, la biserica din satul său natal, Stroieşti.

Mănăstirea Cozancea, loc de întâlnire cu Dumnezeu

Lăcaşul sfânt unde şi-au început nevoinţele monahale părinţii Cleopa şi Paisie se află la aproape 30 de kilometri de oraşul Botoşani. Chiar dacă drumul este greu de parcurs, sute de credincioşi vin în pelerinaj în acest loc, unde au călcat paşii şi altor îndrumători spirituali. Istoria mănăstirii începe în anul 1656, când trei pustnici au construit un lăcaş de închinăciune din lemn. După aproape 80 de ani, boierul Vasile Balş a ridicat o biserică din zid, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, care se păstrează şi astăzi. Închis în 1960, schitul a fost redeschis în 1983, iar în 1990 a fost ridicat la rangul de mănăstire.

Vorbe de duh

„Să nu crezi tot ce auzi, nu faci tot ce poţi şi să nu spui tot ce ştii!“

„Pentru a ne uşura de ispite este nevoie să ne mărturisim. Aceasta ne duce la smerenie”

„Să te mărturiseşti la un duhovnic care te ascultă şi te crede“

„Să fiţi sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiţi niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el”