Biografia neromanțată a lui Klaus Iohannis

Lansarea cărții despre viața lui Iohannis se înscrie în efortul de umanizare a candidatului în campania electorală. Klaus Werner Iohannis nu este un personaj străin de mediul politic de la noi, dar el era cvasinecunoscut românilor până la mijlocul acestui an. Cartea de puțin peste 200 pagini ar trebui să îl facă să pară mai ‘deschis’ și ‘transparent’ în fața întrebărilor care apar inevitabil în momentele de luptă politică.

Însă, o carte bună, chiar și o autobiografie, are nevoie de cel puțin două lucruri: o intrigă promițătoare și informații noi, relevante pentru cititor. Or, Iohannis nu ducea lipsă de intrigi pentru volumul său: în biografia primarului de la Sibiu sunt o mulțime de elemente despre care multă lume ar fi curioasă să afle mai multe.

Citeşte şi: Un scenariu de coşmar pentru Crin - Klaus Johannis contracandidat

Redactarea autobiografiei ar fi fost o bună ocazie pentru Iohannis să lămurească chestiunea implicării sale și a soției în adopțiile internaționale ale unor copii din satele județului Sibiu. Sau ar fi putut să ia metodic, nemțește, “pas cu pas” fiecare achiziție imobiliară pe care a făcut-o și să explice ce plan avea cu casa respectivă, cum a strâns banii și cum a decurs procesul. Nu din alt motiv, dar să cumperi, să renovezi, să întreții și să închirierzi atâtea locuințe sunt activități care consumă timp. Tranzacțiile imobiliare reprezintă o mare parte din viața lui Iohannis, iar o carte ar fi fost un pretext bun să se oprească asupra lor și să se prezinte pe sine cu sinceritate alegătorilor.

Într-un fel, Iohannis însuși a pus casele sale pe același plan cu creșterea copiiilor, atunci când a spus că “alţii au investit în copii, în educaţia copiilor, noi am investit în imobile”, referindu-se la familia lui. Pentru Iohannis și soția sa, casele sunt copiii lor. Nu e nimic în neregulă cu asta, dar Iohannis ar trebui să își asume trecutul și să vorbească deschis despre investițiile sale, cu atât mai mult cu cât este unul din candidații la alegerile prezidențiale.

De ce ai scoate pe piață o carte ternă doar despre cum ai cunoscut-o pe soția ta în studenție și despre perioada petrecută în sistemul de învăţamânt? Oricine poate scrie fără talent despre tinerețea sa, cu puțină nostalgie și o armată de editori în spate. Dar orice editor ți-ar spune să dedici câteva capitole și aspectelor controversate din viața ta: asta vinde cărți și asta înseamnă o autobiografie ca exercițiu de sinceritate, în primul rând față de tine însuți și în al doilea rând față de alegători.