Care au fost cele mai mari imperii din istorie

Imperiul Roman

La început condusã de regi de origine divinã, apoi republicã în probabil cea mai glorioasã perioadã a sa, lumea romanã devine în cele din urmã principat sub Augustus în 27 a.Hr. În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul şi-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia şi părţi din Arabia. Secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni îşi proclamau comandanţii ca împăraţi, şi au avut loc foarte multe războaie civile, dar Diocleţian a adus un suflu nou prin faptul cã reorganizat administraţia in mai multe prefecturi şi dioceze, şi va instaura şi Tetrarhia, prin care imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguşti şi 2 Cezari. Dezvoltarea spectaculoasã de la o cetate la o asemenea stãpânire este de negândit fãrã sistemul militar excelent şi administraţia extrem de bine pusã la punct. Socotind pânã la cãderea Bizanţului în 1453, imperiul a durat 2214 ani! Roma anticã a avut o contribuţie incontestabilã la dezvoltarea dreptului, artei, arhitecturii, tehnologiei, religiei, literaturii, rãzboiului, în lumea occidentalã de neînchipuit fãrã moştenirea sa. Influenţa se resimte puternic în contemporaneitate şi datoritã preluãrii structurilor romane de cãtre Biserica Catolicã.

Imperiul Mongol

Începuturile sunt trasate în copilãria lui Temugin (cel care va deveni Ginghis Han), care a jurat cã va aduce toatã lumea la picioarele sale. Şi aproape cã a reuşit. Prima acţiune majorã a fost unificarea triburilor mongole. Al doilea pas l-a purtat în China, iar restul e istorie. În anul 1206, la numai 42 ani şi după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, şeful militar Temujin devine "mare conducător" (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221-1223, doi generali ai săi (Jebe şi Subetai) (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan şi Crimeea. După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. Începând cu sec. XV apar alte puteri – Rusia şi Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reuşeşte prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimea şi Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile şi armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare. Întinzându-se din Vietnam pânã în Ungaria, Imperiul Mongol este cel mai vast imperiu pe care l-a vãzut vreodatã omenirea. Dar din pãcate tocmai vastitatea, care a implicat un control dificil asupra varietãţii de culturi, i-a adus sfârşitul. Mongolii erau rãzboinici desãvârşiţi, dar aveau puţinã experienţã în administraţie, imaginea de sãlbatici brutali perpetuându-se în istorie.

Imperiul Rus

Succesor al Ţaratului rusesc şi predecesor al Uniunii Sovietice, Imperiul Ţarist a ţinut din 1721 pânã la revoluţia bolşevicã din 1917. A fost al treilea imperiu ca întindere, dupã cel Mongol şi cel Britanic. În anul 1866 se întindea între Europa de Est şi America de Nord. În Imperiul Rus trăiau mai mult de 100 de grupuri etnice, în condiţiile în care ruşii reprezentau cam 45% din populaţie. În 1914, Imperiul Rus a fost împărţit în 81 de provincii ("gubernii") şi 20 de regiuni ("oblasturi"). Hanatele Buhara, Hiva şi din 1914 şi Tuva se numărau printre statele vasale sau protectoratele ruseşti. Supuşii Imperiului Rus erau împărţiţi în clase după cum urmează: dvorianstvo (nobilimea), clericii, negustorii, cazacii şi ţăranii. Populaţia băştinaşă din Siberia şi [[Asia Centrală] erau înregistraţi într-o clasă separată, "inorodtsy" ("străinii"). După răsturnarea monarhiei din timpul Revoluţiei din Februarie din 1917, Rusia a fost proclamată republică de către Guvernul provizoriu rus.

Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanã

În timpul evului mediu era considerat superputerea epocii. La apogeul sãu, imperiul consta din Franţa de est, întreaga Germanie, Italia de nord şi pãrţi din Polonia de vest. În ciuda întinderii relativ reduse în comparaţie cu alte imperii, influenţa sa asupra istoriei Europei centrale încã se resimte şi azi. Imperiul a fost formal dizolvat pe 6 august 1806 când Francisc al II-lea abdicã în urma înfrângerii suferite în faţa lui Napoleon. Dupã colaps s-au conturat naţiunile: Elveţia, Belgia, Austria, Prusia, Liechtenstein, Confederaţia Renanã şi primul imperiu francez. Iniţiatorul imperiului a fost OTTo cel Mare, care cucereşte Boemia şi Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba şi Oder şi obţine la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955, o splendidă victorie împotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (aşezată în Italia de nord) rege al Italiei şi în 962, la Roma, papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Naţiune Germană.

Imperiul Britanic

La apogeul sãu, imperiul colonial britanic cuprindea un sfert din suprafaţa totalã a Terrei şi avea sub control o populaţie de circa 500 de milioane de oameni. Drept urmare moştenirea sa în materie de reforme politice şi culturale a pecetluit soarta ţinuturilor cucerite, lucru vizibil îndeosebi în folosirea extensivã a limbii engleze, limba-standard de comunicare în ziua de azi. Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult, şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii. Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1600.

Imperiul Dinastiei Han

In timpul rãzboaielor dintre formaţiunile politice chinezeşti, întreaga Chinã a fost aruncatã într-ubn rãzboi civil în contexul luptei pentru supremaţie. În cele din urmã câştigã statul Qin, care înglobeazã cele 40 de milioane de locuitori, dar acesta nu dureazã, fiind înlocuit de Han, cel care va controla China vreme de 400 de ani (206 a.Hr.-200 p.Hr.). Epoca Han este consideratã epoca de aur a istoriei chinezeşti în ceea ce priveşte progresul tehnologic, economic sau cultural. Ca şi Roma, s-a extins peste teritoriile "barbare" de la graniţe, în special spre nord-vest, unde armatele sale au pregătit terenul pentru comerţ, de-a lungul Drumului Mătăsii. a lăsat moştenire un model ideal de guvernare - o Chină unită şi o guvernare ce se putea perpetua singură -, care a devenit scopul tuturor dinastiilor următoare, la fel ca şi al dinastiei (oficial comunistă, cu manifestări capitaliste în toate domeniile) aflate acum la putere în China. Tot moştenire a epocii Han sînt şi acele mecanisme etice şi spirituale ce călăuzesc milioane de asiatici. Unul este confucianismul, bazat pe valorile morale ale lui Confucius, devenit ideologie oficială la curtea Han. Etnicii chinezi îşi mai spun încă şi astăzi Han.

Imperiul Bizatin

Imperiul Roman de Rãsãrit, moştenitorul medieval al Romei antice, gravitând în jurul capitalei Constantinopol şi al împãraţilor consideraţi continuatorii legitimi ai Imperiului Roman. Denumirea oficială este Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon. Imperiul Bizantin s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale. Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul este o emanaţie a voinţei divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin. Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat şi singurul până în sec. XIII.

Imperiul Persan

Înainte de romani..au fost perşii. Ei au unificat practic întregul centru Asiatic, fondând cel mai vast imperiu antic, de aproape 8 milioane de km2. Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr. - 539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Califatul Omayyad

Califatul este unul din cele patru sisteme de guvernare care au emers dupã moartea lui Mahomed. Având capitala la Damasc, califatul avea sã cuprindã mai bine de 5 milioane de km², cel mai intins stat arab din istorie. Guvernatoru Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif în anul 658, şi-a extins dominaţia asupra Egiptului şi în anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a ramas singur stapânitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptatã de o minoritate (siitii), fideli memoriei si drepturilor la califat familiei Profetului. Teritorial, acest imperiu acoperea, fãrã Grecia şi Asia Micã, ţãrile unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum şi o bunã parte a jumatãţii meridionale a cuceririlor romane. Faptul are consecinţe incalculabile: pentru prima datã, aceste douã ansambluri, de la gurile Indusului pâna în Spania, sunt reunite sub aceeasi autoritate, topite în acelasi domeniu economic, destinate aceleiaşi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) şi al-Walid I (705-715), în timpul cãrora imperiul cunoaşte maxima sa extensiune - din Spania pâna în oazele din Bukhara si Samarkand.

Imperiul Otoman

Cu 29 de provincii şi numeroase state vasale, unele ulterior absorbite în imperiu şi altele deţinând o oarecare autonomie, imperiul a fost centrul interacţiunii dintre lumile esticã şi vesticã vreme de şase secole. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526).

Sursa: www.listverse.com