Ce au în COMUN Vlad Țepeș, Adolf Hitler și Nero

Chiar dacă anumite aspecte din ipoteza lui Vitz pot fi contestate, istoria confirmă că tații care au distrus copilării au văzut crescând sub privirile lor viitori dictatori.

Cartea Credința orfanului: Psihologia ateismului lansează ipoteza conform căreia atei celebri precum Nietzsche sau Voltaire au avut parte de părinți neimplicați în viața lor sau cu o existență vicioasă. Acest lucru, susține autorul, a deteriorat capacitatea lor de a avea o „relație consistentă cu un tată ceresc”, menționează RNS.

În schimb, argumentează mai departe Vitz, mulți credincioși de marcă – precum renascentistul Blaise Pascal, activistul antisclavie William Wilberforce sau martirul nazist Dietrich Bonhoeffer, printre mulți alții – au avut relații excelente cu tații lor și, prin urmare, au fost mai capabili în construirea unei relații cu Dumnezeu. „Eu cred că este un lucru important pentru atei, dar și pentru credincioși, să ia în considerare aceste aspecte”, consideră psihologul catolic.

Multe s-au schimbat, însă, începând cu 1999, anul primei ediții a cărții. Primul deceniu al secolului al XXI-lea a văzut apariția noii generații de atei, precum Richard Dawkins sau Christopher Hitchens, critici fervenți ai religiei creștine. De asemenea, numărul celor autodeclarați atei a crescut. Potrivit Centrului de Cercetare Pew, procentul de americani care sunt atei și agnostici a crescut de la 3,7% la 5,7% doar în intervalul 2007-2012.

Aceste elemente fac ca reacțiile împotriva acestei noi ediții a cărții să fie extrem de vehemente. Mass-media ateistă și umanistă consideră această ipoteză „insultătoare pentru aceia dintre noi care au ajuns la un punct de noncredință ca rezultat al studiului atent”. În plus, ateii se folosesc de argumente personale prin care încearcă să infirme ipoteza lui Vitz: „Am o relație spectaculoasă cu tatăl meu și îl consider a fi omul cel mai admirabil pe care l-am cunoscut vreodată”, a scris un blogger ateu pentru Patheos.

În faţa acestor replici, Vitz, el însuşi un ateu în tinerețe, recunoaște existența unor excepții de la teoria lui. „Cel mai bun răspuns pe care îl pot da că este nu știu”, a spus el. „Eu nu am studiat suficient toate excepțiile.” Totuși el își menține poziția, susținând că ceea ce a intenționat să ilustreze prin cartea sa este tendința de a fi generat ateismul ca urmare a unor relații defectuoase cu tații, chiar dacă există și excepții de la aceasta.

Tații, responsabili de viitorul copiilor

Chiar dacă cercetări în această privință nu există, ipoteza lui Vitz rămânând doar la nivel ipotetic, totuși anumite studii atestă faptul că absenteismul patern nu rămâne fără consecințe. Noile descoperiri de la Universitatea McGill arată că absența unui tată în perioadele de creștere critice conduce la afectarea comportamentului la vârsta adultă, notează Science Daily. „Este prima dată când rezultatele cercetărilor au arătat că privarea de tată în timpul dezvoltării afectează neurobiologia”, consideră cercetătorii.

De asemenea, psihologi ca Alice Miller, autoarea cărții Drama copilului dotat, percep copilăria nefericită ca factorul cel mai important în crearea unor persoane predispuse unor manifestări autoritariste. Umilința pe care o resimt în copilărie le afectează caracterul la maturitate, alimentând hotărârea de răzbunare și de căutare a puterii.

Dictatorii, produsul unor copilării neîmplinite

În cartea Despoți și dictatori, Tom Ambrose a investigat multiplele fațete ale dictatorilor, ilustrând cât de fatale pot fi consecințele unor copilării din care tații au absentat. Saddam Hussein a trăit fără tată. Mama l-a abandonat. Crescut un timp de un unchi brutal, iar apoi de un tată vitreg, Hussein a crescut un singuratic, respins de familie și de prieteni. Chiar și cruzimea lui Vlad Țepeș poate fi analizată prin prisma relațiilor cu tatăl său. Lăsat de părintele său ca zălog turcilor, ținut în condiții vitrege, Vlad Țepeș a crescut cu sentimentul abandonului patern, ceea ce ar putea explica violența excesivă de care a dat dovadă mai târziu.

Însă niciun dictator nu a fost mai analizat din punct de vedere al relațiilor familiale eșuate precum Hitler. Tatăl său era considerat de către vecini ca sever și necomunicativ. Într-o noapte, nevoind să mai îndure încă o bătaie din partea tatălui său (care obișnuia să bea), s-a dezbrăcat și a încercat să fugă prin fereastra zăbrelită. Tatăl l-a prins și a început să râdă de goliciunea sa. A fost momentul în care tânărul Adolf Hitler s-a hotărât să nu mai plângă niciodată atunci când tatăl său îl bătea. Rezultatele acestei decizii s-au văzut mai târziu.

O copilărie extrem de asemănătoare a avut-o și Stalin. Un tată vitreg bețiv care îl bătea în fața unei mame neputincioase și vătămările corporale repetate iau generat o atitudine cinică față de toți cei care îl înconjurau. Nici educația primită în cadrul Seminarului Teologic din Tbilisi nu a reușit să modifice resentimentele acumulate în copilărie.

Ivan cel Groaznic, Caligula, Nero au îndurat în copilărie abuzuri crude, fără a trăi în compensație vreo experiență de afecțiune. Lista copiilor lipsiți de tată ajunși dictatori (dar și nereligioși) este lungă.

Asemenea evidențe ar trebui să îi conștientizeze și sensibilizeze în primul rând pe tați. Implicațiile sunt mult prea puternice pentru ca asumarea rolului de tată să fie neglijată. Poate că nu toți copiii din familii distruse ajung atei sau viitori dictatori. Însă sunt prea numeroase cazurile în care acest fapt s-a întâmplat. Ignoranța poate fi mult prea costisitoare, atât pentru familia de origine, cât și pentru lumea întreagă, după cum istoria a confirmat.

Sursă: semneletimpului.ro